Altruismul românesc
- între secția de reanimare și sala de nașteri -
Agendele ascunse
Din cînd în cînd, în conversaţii, sînt întrebat pe un ton conspirativ: „Ce faceţi voi, de fapt? N-aţi venit aici pur şi simplu să ajutaţi copiii sau ţara asta, aşa, fără nici un scop“. Şi ipotezele pe care le aud sînt multe: adunăm informaţii; facem spionaj; sîntem faţada unor grupuri de interese occidentale; sîntem avangarda unor trusturi financiare care-şi plasează finanţele pe termen lung. Şi cîte şi mai cîte. Ca şi cum nimic nu ar putea justifica o acţiune civică sau o faptă bună. Cred că, şi în ziua de azi, cei mai mulţi oameni consideră că organizaţiile civice sînt un paravan pentru alte tipuri de acţiuni, cu caracter mult mai pragmatic decît misiunea organizaţională. De aici, o letargie a societăţii civile şi o lipsă de încredere bine înrădăcinată, care se oglindesc în subfinanţarea dramatică a organizaţiilor civice.
Frica de autoritate. Puterea
Pînă după Al Doilea Război Mondial, România a avut un sistem de servicii sociale bazat pe familie. Copiii orfani erau crescuţi în familii. Monstruoasele instituţii pentru copii au fost create odată cu comunismul, pe model sovietic. Tot în comunism, copilul a fost decretat – conform Codului Familiei – o „proprietate a statului“. Comunismul a reuşit să dezrădăcineze în oameni identitatea, stima de sine şi empatia pentru cei din jur. A ucis spiritul civic şi a caricaturizat altruismul, prin „munca patriotică“, făcută cu de-a sila. Endemica frică de autoritate şi mentalitatea de „şefi“ au stabilit o „ordine socială“ bazată pe frică, ameninţare şi izolare. Iar altruismul şi atitudinea civică înseamnă să găseşti în interiorul tău forţa necesară exprimării unui punct de vedere opus celui statal, canonic, al puterii oficiale. Puterea principiului stă greu în picioare în faţa puterii politice şi administrative. Forţa logicii bunului-simţ face cu greu faţă puterii statale. Iar dacă nu te opui, eşti lăsat să subzişti. O poţi duce de pe azi pe mîine. Astfel, la ora actuală, cele mai puternice organizaţii civice din România sînt cele finanţate din exterior, din surse care nu pot fi tăiate pentru că ai spus lucrul nepotrivit, sau ale căror proiecte nu pot fi stopate pentru că nu se mai supun ordinelor venite de sus: „Capul plecat, sabia nu-l taie“. De dragul unor bugete, mulţi preferă să facă parte din societatea civilă cu numele, de formă, fără programe consistente, fără să facă vreo diferenţă în comunitate. Atîta vreme cît cordonul ombilical al finanţării e încă legat de acele organisme care decid viaţa sau moartea organizaţiilor civile, această plagă a lipsei de acţiune se va extinde, iar atitudinea civică rămîne să zacă în secţia de reanimare.
Tinereţea societăţii civile
România e în UE. Deci, nu mai e nevoie de finanţare externă pentru societatea civilă. Prin urmare, cele mai multe organizaţii crapă. E o luptă „care pe care“, pe principiul că e mai bine fără „cîini de pază“. În fond, organizaţiile civice au rolul să semnaleze nişte abuzuri şi să acţioneze pentru a le corecta. Dar într-un mediu nereglementat, fără legiferarea furnizării de servicii de către ONG-uri, fără surse de finanţare clar definite, cu acceptarea făţişă a unor conflicte de interese prin care autorităţi ale statului fac legile, controlează programele şi furnizează şi serviciile, societatea civilă rămîne în sala de naşteri şi se chinuie să rămînă în viaţă după repetate intervenţii cu forcepsul.
Politicile locale
Să vă spun cum a fost: Am vrut să construim o casă într-un oraş din România. Am primit un teren de la Consiliul Judeţean. Dar autorizaţia de construire trebuia eliberată de Consiliul Local. Era vorba de un proiect social: 12 copii cu nevoi speciale urmau să trăiască în această casă. Dar primarul nu se înţelegea cu preşedintele Consiliului Judeţean. Aşa că a respins autorizaţia de construcţie pentru casa care urma să se ridice pe terenul Consiliului Judeţean. O dată, de două ori, de trei ori. În final, renunţăm, pentru că jupînul „face legea“ în oraş. Din rîca primarului cu preşedintele, pierd 12 copii, care ar fi putut avea o casă. În final, am mutat proiectul în alt oraş: nu te poţi lupta cu morile de vînt.
„Fantoma de la operă“
Hai să vă mai spun două întîmplări cu Biserica. Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală.
Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.
În sala de naşteri
Este incontestabil valul de implicare socială a tinerilor. Cei ce n-au fost taraţi de etosul comunist reuşesc să dea viaţă societăţii civile româneşti. De la noi metode de strîngeri de fonduri, la tipuri noi de campanii sociale, cu mesaje puternice. Aşa că maturizarea va veni în cîţiva ani.
Ştefan Dărăbuş, Ph. D., este director naţional al Organizaţiei „Hope and Homes for Children“ România.
