Din PE, despre națiuni și Europa

Naţiunea a fost o formă politică foarte generoasă. Ea a îngăduit amenajări democratice, dar şi totalitare. S-a extins din Europa în restul lumii. Uneori a fost definită etnic, alteori – civic. A produs ficţiuni şi mitologii, care i-au creat de pildă origini premoderne, deşi este, prin excelenţă, o formă modernă. De mai multe decenii, naţiunea e pusă sub semnul întrebării. Totul a început pe Vechiul Continent, iar din contestare s-a născut o formă nouă, Uniunea Europeană.

Spre deosebire de naţiune, Uniunea trezeşte, în ultimele decenii, încredere. De la şase membri fondatori, Europa reuneşte acum 27 de state. Nu puţine sînt cele care vor să i se alăture şi de-acum încolo. De fapt, extinderea a devenit o dimensiune politică. Ea nu exista pînă acum decît în cazul imperiilor. Odată cu UE, extinderea e cerută, nu impusă. Logica democratică e singura acceptată în sînul noii forme politice. {i atunci cînd trece prin crize, cum se întîmplă acum, Uniunea rămîne atrăgătoare. Criza pare să fie doar una de creştere. Asta e, de fapt, noua mitologie politică în circulaţie la scară europeană. Statutul UE e totuşi curios. Uniunea are instituţii şi birocraţie, dar conturul său politic a rămas imprecis şi contradictoriu. Comisia pare să fie un executiv, dar care are cîte un membru din fiecare stat. Parlamentul reprezintă peste 550 de milioane de cetăţeni, dar are o forţă politică incomparabil mai mică decît cea a unui legislativ din statele membre. Consiliul e văzut de unii ca un simplu obstacol în calea Comisiei, iar de alţii ca o doua cameră.

Pe scurt, o formă veche şi articulată politic a devenit suspectă, iar o formă nouă şi incertă politic, dar foarte articulată birocratic e căutată şi dorită.  {tiam toate astea în clipa în care am fost ales deputat european. Lecturile şi frecventarea lucrurilor moderne – cum ar fi spus Machiavelli – mă îndreptaseră deja în această direcţie. Ce anume am aflat din Parlament? Notez cîteva dintre aceste „descoperiri“, cu convingerea că, în ciuda slăbiciunii sale în faţa Comisiei şi a Consiliului, Parlamentul e – ca să folosesc tot o expresie din Principele – cel mai bun punct de observaţie al realităţii politice de azi. {i în primul rînd al felului în care Europa şi naţiunile îşi dau mîna şi se întrepătrund, prin vocea reprezentanţilor numiţi eurodeputaţi. Iată ce aş reţine: 

1) Deputaţii vorbesc mult mai des despre circumscripţia în care au fost aleşi decît despre propria ţară. Cuvîntul „naţiune“ e ca şi inexistent. 

2) Dominaţia francezilor şi a germanilor asupra celor patru mari grupuri politice – PPE, socialişti, liberali, verzi – este semnificativă. Motorul franco-german funcţionează cu benzină „multicoloră“. 

3) Partidele aflate în opoziţie în propria ţară îşi atacă adversarii de acasă cu ajutorul prietenilor de la Bruxelles. Specialişti în această materie sînt italienii şi francezii. Nici românii nu sînt pe un loc codaş... 

4) Ideea alegerii unor deputaţi la scară europeană, şi nu, ca acum, la nivel naţional, a fost respinsă de o majoritate a membrilor. Paradoxul face că ea a fost îmbrăţişată mai degrabă de deputaţi din „noile state“ decît din cele „vechi“. 

5) După marea extindere din 2004-2007, una dintre mizele Parlamentului a fost depăşirea clivajului Est-Vest, alegerea lui Jerzy Buzek în funcţia de preşedinte al Parlamentului în 2009 fiind un semn al acestei dorinţe. Opoziţia reînvie însă în multe contexte. De pildă, esticii sînt cei care amintesc cel mai frecvent şi experienţa totalitară.  

6) Despre Europa se discută în mult mai mare măsură în termeni de „interese“ decît în perspectivă „etico-politică“. De pildă, competiţia cu China şi SUA poate fi invocată legitim de oricine, în vreme ce reţinerile etice faţă de China sau faţă de SUA separă antiimperialiştii de anticomunişti. E imposibil să găseşti pe cineva care e şi critic al Beijing-ului, şi al Washington-ului.  

7) Drepturile omului sînt legate în mai mare măsură de libertate decît de egalitate. Feminismul e considerat natural, aşa că nimeni nu îl chestionează. 

8) Compromisul e preferat înfruntării de tip bipolar. Nu există „putere“ şi „opoziţie“, ceea ce face şi mai greu lizibilă natura politică a Adunării, care îşi descoperă majorităţi variabile. 

9) Limbile vorbite sînt, de regulă, cele materne (sau naţionale), un sistem de interpretare sofisticat şi costisitor, dar de foarte bună calitate fiind pus la punct. Socializarea are loc, în schimb, în engleză... 

10) Totul e măsurat şi moderat. Pentru unii, de aici decurge nota elegantă şi politicoasă a dezbaterilor din Adunare şi în genere din Europa comunitară. |n lectura altora, adică a iubitorilor de extreme, rezultatul moderaţiei nu e decît o plictiseală colosală. 

Ce formă de comunitate au la dispoziţie cetăţenii europeni? Altfel spus, ce pun ei în comun? Cîtă naţiune şi cîtă Europă? Răspunsul nu e încă formulat. Din cele zece puncte descrise succint mai sus se vor alege însă termenii viitoarelor viziuni politice.

Cristian Preda este profesor la Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea Bucureşti, şi deputat european (grupul PPE).

Foto: V. Dorolţi