Intrarea într-o eră postdemocratică

(...) Aşa-numitul „deficit democratic“ e o boală cronică şi, din cîte se pare, greu de tratat, o boală de care ne jelim şi pe care o bagatelizăm în acelaşi timp. Însă nu poate fi vorba aici de vreo enigmă medicală; e vorba mai degrabă de o decizie de principiu pe care am privilegiat-o. Ca şi cum conflictele constituţionale ale secolelor XIX şi XX nu ar fi existat niciodată, Consiliul de Miniştri şi Comisia s-au înţeles, încă de la fondarea Comunităţii Europene, că populaţia nu are de ce să se amestece în deciziile lor. Între timp, nimeni nu mai crede că acest pas înapoi către situaţiile pre-constituţionale mai poate fi corectat prin retuşuri cosmetice. Acel deficit nu e deci nimic altceva decît o ilustrare exemplară a extenuării politice a cetăţenilor. 

Astfel, actorii se găsesc într-o situaţie deosebit de confortabilă. Altfel decît în statul de drept clasic, regimul Uniunii Europene nu are o separaţie corectă a puterilor în stat; după cum bine remarcă şi [Robert] Menasse, comisia deţine practic monopolul în ceea ce priveşte iniţiativele legislative. Ea negociază şi elaborează directivele în spatele uşilor închise. Faptul că lobbyştii care activează la Bruxelles au mai multă influenţă asupra deciziilor Comisiei decît au deputaţii europeni putem bănui, nu şi dovedi. 

Parlamentul European poate să decidă doar în acord cu Consiliul asupra bugetului. Un singur reprezentant al Consiliului poate bloca deciziile Parlamentului în ceea ce priveşte bugetul. Regula clasică „No taxation without representation“ e astfel scoasă din joc. În 1979, reprezentaţii din Parlamentul European au fost aleşi, pentru prima dată, prin vot direct. De atunci, participarea la vot e în scădere continuă; ultima dată s-a situat pe la 43%. Ne tot întrebăm care să fie motivul acestei stări de fapt. Să fie de vină regulile procedurale? Principiul proporţionalităţii degresive? Să fie împărţirea fotoliilor după schema Sainte-Laguë, a lui D’Hondt sau după principiul Hare-Niemeyer? Cu rotunjire Hare sau fără? Procedura Droop a cotelor sau, pur şi simplu, sistem de vot preferenţial? 

E greu de crezut că asta e problema. Mult mai verosimil e că mai nimeni nu ştie ce e cu diversele partide din acest parlament. Ele se ascund, în stil bruxellez, în spatele unor acronime precum AECR, ECPM, EDP, EFA, EGP, EL, ELDR, EUD, EVP sau SPE, pe care alegătorul de abia dacă le poate descifra. Nu prea am senzaţia că apatia electorală a cetăţenilor europeni îi preocupă pe responsabili. Ei privesc inerţi la surparea propriei baze de legitimare. Ba nu ar fi exclus ca asta să intre chiar şi într-un concept; căci pentru orice executiv conştient de propria-i putere, pasivitatea cetăţenilor e o stare paradisiacă. Nici măcar guvernele naţionale membre nu au prea multe de comentat. Acasă afirmă, ridicînd din umeri, că din păcate nu se pot opune deciziilor de la Bruxelles. Invers, Comisia poate oricînd să explice că nu face decît să urmeze intenţiile statelor membre. În felul acesta, pînă la urmă nu mai e nimeni responsabil pentru rezultate.

Ceea ce au produs aceste procese s-a scurs în aşa-numitul acquis communautaire, o monstruoasă culegere de norme pe care nici un om nu a citit-o vreodată. În anul 2004 cuprindea deja 85.000 de pagini; astăzi sînt mult peste 150.000. Deja în 2005 Jurnalul Oficial la Uniunii Europene cîntărea peste o tonă – cam cît un rinocer tînăr. Ediţia franceză a ajuns la 62 de milioane de cuvinte. Acquis-ul este obligatoriu. Se estimează că peste 80% dintre legi sînt adoptate nu de parlamente, ci de autorităţile de la Bruxelles. Dar nimeni nu ştie precis. Dacă e să fim mai exacţi, e vorba nu de legi, ca în statul de drept clasic, ci de directive, regulamente şi decizii. Asta corespunde foarte bine limbajului autoritar pe care îl preferă autorităţile de la Bruxelles. (...) 

Fondatorii Uniunii s-au înţeles, odată, să scrie în tratatele lor o frază fundamentală care e atît de chibzuită că pînă şi un copil ar pricepe: „Scopurile Uniunii se realizează cu respectarea principiului subsidiarităţii“, se spune. Acest neologism se referă la o regulă de bază care, în simplitatea ei, e imbatabilă. Ceea ce poate fi hotărît într-o comunitate să rămînă treaba comunităţii; ceea ce poate rezolva o regiune să rămînă în responsabilitatea ei; iar ceea ce poate reglementa statul naţional să-i fie lăsat să decidă. „Uniunea Europeană nu trebuie să devină activă decît atunci cînd o problemă nu poate fi rezolvată în mod corect la nivel naţional, ci doar la nivel european“, spune Roman Herzog, jurist şi fost cancelar federal. „De fapt, asta ar trebui să fie de la sine înţeles“, însă „în conştiinţa politicienilor, a funcţionarilor şi a reprezentanţilor de la Bruxelles asta nu are nici un rol“. 

Aşa cum se întîmplă atît de des în politică, acest principiu nu are aproape nici o şansă tocmai pentru că e atît de judicios. Nu a fost niciodată luat în serios. Neologismul a rămas neologism chiar dacă e repetat mereu, ca o mantra. (...) Nu doar în interior se vede că instituţiile suferă de o paranoia care nu mai cunoaşte limite. Neînfrînata tendinţă de expansiune este deja notorie. State care încălcau toate criteriile de aderare au fost acceptate fără tăgadă, în ciuda regulamentelor. Iar micii noştri specialişti în geopolitică caută să extindă Europa lor tot mai mult. De ce n-am ajunge pînă în Caucaz sau pînă în Maghreb? Ar fi frumos să fim putere mondială! Faptul că europenii înşişi nu par prea entuziasmaţi de idee nu se ia în considerare. 

Opoziţia lor este explicată la Bruxelles doar prin faptul că avem de-a face cu o populaţie ignorantă dar rebelă, care nu ştie ce e cel mai bine pentru ea. De asta e şi mult mai bine să nu fie consultată. Numai gîndul la un posibil referendum provoacă panică în rîndul eurocraţiei. Urmele lăsate de cele nouă referendumuri eşuate de pînă acum îi sperie pe toţi responsabilii. Norvegienii, danezii, suedezii, olandezii, irlandezii şi francezii au spus mereu „nu“. Dacă ar fi după managerii Uniunii, aşa ceva n-ar trebui să se mai întîmple niciodată. Concluzia dureroasă e că popoarelor care au inventat democraţia europeană, cum ar fi britanicii sau elveţienii, le vine greu să se despartă de această formă de guvernare. 

Acesta e motivul pentru care liderii de opinie de la Bruxelles, Strasbourg şi Luxemburg au elaborat o strategie care să-i imunizeze împotriva oricărei critici. Cine se opune planurilor lor este denunţat ca antieuropean. Această confiscare a sensurilor aminteşte de retorica senatorului Joseph McCarthy şi de cea a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (…). Una peste alta, Uniunea se poate lăuda cu o formă de guvernare pentru care nu a existat un model istoric. Originalitatea ei constă în faptul că procedează paşnic. Se mişcă pe tăcute. Se laudă cu umanismul ei neîntrecut. Ne vrea numai binele. Precum un lider spiritual, se îngrijeşte de sănătatea noastră, de obiceiurile noastre, de morala noastră. În nici un caz nu se bizuie pe faptul că ştim şi noi ce e bine; în ochii ei, sîntem prea neajutoraţi, prea neisprăviţi. De aceea avem nevoie să fim vegheaţi şi reeducaţi temeinic. 

Fumăm, mîncăm prea multă grăsime şi zahăr, agăţăm crucifixuri pe pereţii din sălile de clasă, punem becuri ilegale, ne punem rufele la uscat în aer liber, acolo unde nu le e locul. Unde am ajunge dacă o să ne închiriem locuinţa cui vrem noi! Se poate întîmpla să existe trişori care să-şi încaseze pensiile după bunul plac, în vreme ce cineva de la Madrid sau de la Helsinki ar vrea să introducă o limită temporală care contravine normei europene? Nu ar trebui ca peste tot, indiferent de climă sau de experienţă, să se folosească aceleaşi materiale de construcţii? Poţi să laşi statele să decidă cum să meargă treaba prin şcolile şi universităţile lor? Cine altcineva decît Comisia ar putea să hotărască cum ar trebui să arate protezele dentare europene ori cheile closetelor europene? Oare nu ar trebui să ne temem de o debandadă totală dacă în asemenea chestiuni s-ar decide la Stockholm ori la Londra, şi nu la Bruxelles? Unde am ajunge dacă, pînă la urmă, un funcţionar ar trebui să se gîndească la cum ar trebui să circule autobuzele şi metrourile din comunitatea lui? Asemenea bazaconii nu ar trebui acceptate în nici un caz. Uniunea Europeană ştie totul mai bine decît noi. 

Aceasta ar fi astfel poate cea mai cinică, însă nu şi singura încercare de a lăsa în urmă o invenţie atît de stră-europeană precum democraţia. Căci Uniunea nu este unică în tentaţia pentru paternalism şi control. (...) 

Misiunea Uniunii nu ar consta în reprimarea propriilor cetăţeni, ci în omogenizarea, pe cît posibil calmă, a tuturor raporturilor de viaţă de pe continent. Aici nu se construieşte o nouă temniţă a naţiunilor, ci o instituţie de corecţie care impune protejaţilor supravegherea binevoitoare, dar severă. La modul ideal, viaţa deţinuţilor ar trebui să fie guvernată de un regulament de ordine interioară compus din multe paragrafe, care stabileşte de la banii de chirie pînă la planul alimentar sănătos şi care e hotărît şi normat la nivel central. Însă reeducarea a cinci sute de milioane de oameni e o misiune eroică, în faţa căreia s-au dat deja bătute chiar şi alte regimuri. E greu de presupus că liderii noştri se vor ridica la înălţimea acestor năzuinţe. 

Cu forma soft de guvernare pe care o exercită, Uniunea intră în neo-land. Este, în ambele sensuri, o himeră: un proiect utopic şi, în acelaşi timp, o fiinţă mixtă, care încearcă să-şi urmeze intenţiile umaniste cu metodă şi răbdare, să şi le impună cu autoritate necondiţionată şi cu presiune educativă. (...) Se văd prea puţine semne că europenii ar fi dispuşi să se pună în gardă faţă de această deposedare politică. Afirmarea îndoielilor nu lipseşte, nici sabotajul tăcut ori deschis; dar una peste alta, deficitul democratic nu a condus la revoltă, ci la apatie şi la cinism, la dispreţul faţă de clasa politică sau la depresia colectivă. 

Perspective proaste, dar, aşa cum spunea inginerul la scufundare navei Titanic: „Apă de mare în sala de tenis! Da, e supărător, dar dacă ne udăm picioarele nu înseamnă că vine sfîrşitul lumii. Oamenii se bucură întotdeauna prea repede de declin, ca nişte sinucigaşi care, căutînd un alibi, ratează viziunea de ansamblu şi se pierd cu firea“.  

Europa a rezistat deja cu totul altor încercări de uniformizare a continentului. Cu toţii împreună a fost hybris-ul, şi nici uneia nu i-a fost îngăduit un succes de durată. Aşa cum nici unei versiuni paşnice ale unui asemenea proiect nu i se poate da o prognoză favorabilă. Toate imperiile din istorie au înflorit doar în prima repriză, pînă cînd au eşuat în expansiune şi în contradicţiile interne.  

Copyright: Suhrkamp Verlag Berlin 2011  

Hans Magnus Enzensberger este scriitor şi editor. Volumele sale de versuri au fost distinse cu numeroase premii literare. A publicat peste douăzeci de volume de eseuri despre problemele sociale ale Germaniei, despre multiculturalism şi despre istoria contemporană a Europei. Publică regulat editoriale şi comentarii în presa germană.

traducere de Matei Martin

Foto: I. Ohlbaum