Cum am devenit daltonist merceolog
Am păşit în cabinet plini de încredere. Eu şi tata. Trecusem cu brio examenul psihologic, la cel sportiv nu-mi făceam probleme, iar la controalele medicale nu apăruseră, pînă în acel moment, probleme: inima, plămînii, dinţii, totul era în regulă. Pînă la examenul propriu-zis pentru admiterea la Liceul de Poliţie, mai rămăsese de deschis doar uşa cabinetului de oftalmologie. Nu ştiu cine era mai încîntat, eu sau tata, care speculase fantezia mea de a deveni criminalist şi îşi vedea deja, mîndru, fiul la Academie. Dar atunci medicul oftalmolog a scos nişte planşe cu cercuri colorate în verde, maro sau roşu şi m-a pus să identific cifrele sau formele desenate acolo în diverse nuanţe de verde, maro sau roşu. Iar eu nu vedeam decît o singură culoare şi medicul se-apucase deja să-i explice tatei cum e cu cecitatea cromatică şi să nu-şi facă griji, nu sînt bolnav, nu necesit tratament, e vorba mai mult de ghinion, oricum nu pot fi admis cu daltonism la Poliţie. Tata a fost mai întîi şocat, apoi indignat şi, în cele din urmă, dezamăgit. Eu continuam să mă uit la planşele alea şi nu-nţelegeam care-i treaba: chiar existau acolo mai multe culori?!
„Dragă, fi-tu e daltonist!“, i-a strigat tata mamei imediat ce-am ajuns acasă. Mama s-a pus pe plîns, îmi arăta pe fereastră cerul şi mă întreba ce culoare văd eu că are şi dintr-odată îşi explica, în sfîrşit, de ce nu eram în stare să-i aduc papiotele de culorile cerute (chit că n-am înţeles şi nici învăţat vreodată culori precum ocru, bej, lila, carmin, vernil). Însă mie mi se confirma, în sfîrşit, că eram diferit, că nu fac parte din majoritatea statistică! Doar că problemele au început să apară în adolescenţă, cînd îmi cumpăram, la lumina neonului magazinului, o cămaşă gri, iar în stradă, la lumina soarelui, constatam că era roz. Sau cînd ceream puloverul acela maro şi, după ce vînzătoarea scruta îndelung rafturile, se oprea asupra unuia şi mă-ntreba cu sfială: „Cumva acesta roşu?!“. Sau cînd o colegă de clasă de care eram îndrăgostit mi-a spus că-mi stă bine în tricoul verde, iar eu m-am dus acasă, am deschis dulapul şi încercam să-mi dau seama care este cel verde, să-l port mai des. Sau cînd mi-am cumpărat dintr-un second-hand nişte blugi mov...
În general, lumea mă compătimeşte. Are impresia că sînt lipsit de splendoarea cromatică din jur. Dar mie nu-mi lipsesc culorile, doar că, în funcţie de nuanţă şi luminozitate, le văd altfel. La mine culorile sînt variabile şi interşanjabile şi s-ar putea chiar să-mi fie accesibile nuanţe nebănuite: să văd nu doar hazardat, ci şi adăugit – doar că nici nu ştiu, nici nu pot dovedi. Şi-apoi, sînt cumva standardele mai bune decît variaţiile, excepţiile, improvizaţiile?! Există cumva o ierarhie şi o distribuire în absolut a culorilor? Ce pierd dacă, la o anumită oră a zilei, de exemplu, eu văd copacii maro!? Asta e deopotrivă un statement al diferenţei şi o formă de subversiune la cromatica oficială. În fond, de ce n-ar vedea fiecare copacii în culorile preferate!? Ei bine, eu pot, şi aşa cum îmi apare mie, colorată imprevizibil şi, practic, indescriptibil, lumea chiar îmi aparţine într-un fel pe care nu-l împărtăşesc cu nimeni.
Epilogul e că mi-am retras dosarul de la Poliţie, am dat admiterea la Grupul Şcolar Economic, Administrativ şi de Servicii Publice, iar la finalul celor patru ani, la examenul de atestat în merceologie mi-a căzut subiectul următor: „Verificaţi calitatea psihosenzorială a vinului“. Am luat 10 (zece).
