Monumente şi meşteşuguri
Constatarea mea ca arhitect, ca om de şantier, este că România e acoperită de o majoritate impresionantă de obiecte construite prost, neîndemînatic, fără cunoaşterea cît de cît profundă a unor tehnologii dintre cele mai obişnuite. Degeaba sînt puse în joc sume importante de bani sau proiecte bine gîndite, abil desenate şi susţinute convingător în faţa investitorilor, atîta timp cît punerea lor în practică dezamăgeşte. Asta se întîmplă şi atunci cînd vrei să realizezi un proiect cu tehnologii avansate şi materiale moderne (hi-tech), dar şi atunci cînd conjunctura cere ca tehnologiile şi materialele să fie cele tradiţionale (fie cazul restaurărilor de monumente istorice, fie cazul unor construcţii obişnuite, deseori aflate în peisajul rural). Lipsa vechilor şcoli de arte şi meserii se simte în fiecare gest legat de construcţie. Asta înseamnă pur şi simplu că trebuie găsit un răspuns practic, imediat, căci altfel energiile sînt cheltuite în mare parte în mod inutil. Legat de aceste observaţii mai apare un aspect interesant: dacă vrei să repari/restaurezi/reabilitezi o clădire istorică, fie ea monument sau nu, ai nevoie de „specialişti“. Şi cum specialiştii se găsesc la oraş şi deseori clădirile istorice sînt în sate, intervenţia se face prin „desant“. Specialiştii de la oraş, de obicei firme cu patalama, vin, rezolvă chestiunea şi pleacă. Ce se întîmplă atunci cînd clădirea va trebui să fie întreţinută, dar specialistul nu mai e dispus să vină, iar în împrejurimi nu există oameni care se pricep? Acesta este cazul real pentru sute de clădiri istorice, monumente clasate sau nu, din România.
În aceste condiţii, ideea care se impune de la sine este de a face o reţea de ateliere aşezate în preajma unor monumente care, în mod evident, vor avea nevoie nu numai de primele intervenţii, dar şi de lucrările de întreţinere. În aceste locuri oamenii pot învăţa ceea ce este necesar, servind cît se poate de bine clădirea, pe de o parte, şi găsindu-şi o meserie calificată, pe de alta. Aşa s-a născut ideea unei hărţi a României care să cuprindă diverse puncte ale unei reţele de ateliere şi centre de formare pentru meserii tradiţionale. Punctele reţelei sînt bineînţeles aşezate în imediata vecinătate a unor repere culturale, clădiri istorice etc.
Conacul Petre P. Carp este unul dintre punctele acestei reţele şi, în prezent, se dezvoltă cu încetul în direcţia unui centru pentru învăţarea de meserii tradiţionale, pentru că aici este vorba de un peisaj cultural mai amplu, în care ansamblul monumentului istoric compus din parc, conac, mausoleu, biserică constituie numai o parte. Ansamblul se află în satul Ţibăneşti, la egală distanţă de Iaşi, Roman şi Vaslui, deci poate pregăti în viitor meseriaşi specializaţi pentru foarte multe monumente istorice aflate la o distanţă relativ mică. Pentru că iniţiativa este privată şi nu beneficiază pînă în prezent de nici un fel de sprijin, lucrurile evoluează încet, dar se bucură de interesul comunităţii, al unor persoane din satele vecine şi, de cîteva ori pe an, de interesul studenţilor de la diverse şcoli de arhitectură sau al unor meseriaşi invitaţi la ateliere, de obicei de vară.
Metoda de lucru este atelierul (workshop) cu participanţi foarte diverşi, de la elevi din sat, indiferent de vîrstă, la studenţi sau profesionişti, în ideea de a completa iniţierea efectivă cu schimbul liber de idei între diverse categorii sociale sau vîrste. Experienţele începute în 2006, iniţial cu copiii din sat care făceau exerciţii de sculptură în lemn sau metaloplastie, i-au entuziasmat şi pe participanţi, dar şi pe iniţiatori, şi au fost continuate cu cursuri de iniţiere în meşteşugul prelucrării fierului prin forjă.
Atelierul de forjă este condus în ultimii trei ani de formatori veniţi din Franţa şi educaţi după modelul calfelor din Evul Mediu. Ei fac parte dintr-o organizaţie numită „Les Compagnons du Devoir du Tour de France“. În fiecare an, un compagnon, care stă circa nouă luni la Ţibăneşti, lucrează fier forjat în tehnici tradiţionale, făcînd obiecte artistice, deseori pentru monumente istorice, şi, în acelaşi timp, iniţiază grupuri de elevi care vin benevol pentru a învăţa meseria. Grupul şcolar P.P. Carp a făcut anul acesta un parteneriat cu Asociaţia Maria şi cu Fundaţia Pro Patrimonio pentru a dezvolta un program de învăţămînt practic şi teoretic. Ideea este ca, progresiv, aceste cursuri să fie acceptate în programa şcolară, desfăşurîndu-se după cursul deja întocmit; şi, astfel, să poată oferi elevilor cunoaşterea temeinică a unei profesii.
Este de observat că, în nomenclatorul meseriilor din România (COR), poziţia de fierar de artă nu există, cu toate că în nomenclatorul european ea este recunoscută. Prezenţa specialiştilor francezi la Ţibăneşti va genera probabil, în curînd, educarea unor formatori români, care vor putea, la rîndul lor, să transmită meşteşugul mai departe. De Sf. Petru (29 iunie) în fiecare an, la Ţibăneşti se face o întîlnire cu mai mulţi fierari veniţi din diverse locuri şi cu participanţi care vor să se iniţieze. Se bate fierul împreună, făcîndu-se un obiect pentru comunitate. Anul acesta probabil se va realiza o troiţă.
Arh. Şerban Sturdza este iniţiatorul Proiectului centrelor de formare pentru meserii tradiţionale din clădirile istorice şi vicepreşedinte, în prezent, al Fundaţiei Pro Patrimonio şi al Ordinului Arhitecţilor din România.
