Viaţa din perspectiva străinătăţii

Florin ONCESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 377 din 5-11 mai 2011
Viaţa din perspectiva străinătăţii jpeg

În general, mulţumiţi

După ani mulţi petrecuţi în străinătate, ţi se face lehamite să-ţi tot analizezi viaţa din această unică perspectivă, a străinătăţii. Mersul zilnic la serviciu este, în definitiv, o realitate mai apăsătoare. Grija permanentă de a-ţi menţine sănătatea, de asemenea. Dacă, la Montréal, trei ingineri români, foşti colegi de facultate la Bucureşti, ne întîlnim la o bere, conversaţia noastră e asemănătoare, bănuiesc, cu una purtată în condiţii similare de colegi de facultate rămaşi în România. Mă feresc să mai generalizez pe seama românilor în Montréal. Îi găsesc la fel de diverşi în preocupări şi în gusturi ca pe românii din România. 

În general, par mulţumiţi că se află la Montréal. Mulţi au servicii plătite bine, sau măcar rezonabil, au case, au maşini, au copii de crescut, înscrişi în şcoli competitive. În România, situaţia economică nu arată bine. Nu prea e loc de frămîntări de cuget pe tema întoarcerii acasă. Cei care le au, le ţin ascunse.

Mulţi simt că o vacanţă nu-i vacanţă dacă nu include şi o trecere prin România. În acelaşi timp, odată întorşi la muncă, se plîng că o vacanţă petrecută integral în România nu-i propriu-zis o vacanţă. (Cum era prin România? Păi, ce, am avut timp să văd ceva? N-am stat decît la mese, prin casele neamurilor!) Aşa că uneori îi auzi declarînd că s-au hotărît să mai facă o pauză cu mersul în ţară, să mai vadă şi altceva. Am prieteni care acum se antrenează (fizic) pentru o planificată excursie în Peru, la Machu Picchu. 

Prin e-mail, îşi trimit unul altuia, pe post de glume, imagini bizare ori ştiri sărmane din România, care par să spună că acolo grotescul a atins noi culmi. Din cînd în cînd, îşi trimit şi prezentări Power Point cu frumuseţile turistice ale României, numai bune de arătat – cu mîndrie! – străinilor.
 Noul emigrant român este diferit faţă de cel care am fost eu în urmă cu 16 ani. Pare mai uşor adaptabil la viaţa canadiană. Îşi cîştigă mai uşor primii bani, îşi găseşte mai rapid primul job adevărat, se hotărăşte mai rapid să-şi cumpere casă. Vine dintr-o lume devenită mai asemănătoare celei de-aici.

Trei tineri ingineri români care lucrează, în echipă, proiecte de renovări de săli de baie (zidărie şi instalaţii) m-au avut client. Doi au venit la Montréal de cinci ani, al treilea, doar de doi. Ultimul este singurul care încă regretă venirea la Montréal. Dar aşteaptă să-i treacă, pentru că soţia şi fiul lui n-au nici un regret.

În străinătate, dar nu printre străini

O tînără profesoară de literatură, critic literar, venită din ţară la Montréal pentru un stagiu profesional de o lună, ne-a împărtăşit, mie şi soţiei, o mirare. O cunoştinţă de-a ei în Montréal, o româncă, nu părea să aibă contacte decît printre români. 

Am înţeles imediat substratul acestei mirări. Mi-am spus că aşa aş fi gîndit şi eu, în situaţia ei. Aş fi văzut gradul de diversificare a contactelor, pentru un român trăind în străinătate, ca pe o măsură a integrării lui în ţara de adopţie. Contactele exclusiv româneşti mi-ar fi sugerat o viaţă ghetoizată.

M-am gîndit apoi la situaţia mea şi a multor altor cunoscuţi români în Montréal. Aproape toţi evoluăm într-un mediu profesional cosmopolit şi într-unul personal preponderent românesc. Colegii de birou sînt canadieni născuţi sau canadieni făcuţi prin emigrare, veniţi din toate colţurile lumii, inclusiv din România. Prietenii, cei cu care ne întîlnim în timpul liber şi cu care ne vizităm, sînt aproape toţi români. Fenomenul nu ne e specific nouă, românilor. Portughezii fac la fel. Ştiu asta de la unul dintre puţinii prieteni neromâni, un portughez. Iar ca românii şi portughezii – se poate uşor constata – fac toţi ceilalţi. Emigranţii trăiesc pe paliere etnice. 

În mod evident, această (să-i zic) regulă îi priveşte în special pe emigranţii din prima generaţie, în special pe aceia dintre ei care trăiesc în localităţi cu mari concentrări de conaţionali, cum e cazul Montréal-ului.

Noi şi noi

Pe site-urilor de Internet ale ziarelor de limbă română, în comentariile din subsolul articolelor avînd atingere, în acelaşi timp, cu politica românească şi cu diaspora (mă gîndesc la recentele dezbateri pe tema introducerii votului prin corespondenţă), contributorii se împart spontan în două tabere. Cei de-acasă şi cei plecaţi. După o scurtă etapă de argumentaţii, se intră în etapa lungă a insultelor. Cei de-acasă le cer celor plecaţi să-şi vadă de viaţa lor de pe alte meridiane şi să nu se mai pronunţe pe teme care le-au devenit străine. Cei plecaţi susţin că, dimpotrivă, depărtarea de România, scoţîndu-i din cazanul tranziţiei româneşti, i-a pus într-o poziţie de observatori privilegiaţi ai acestor teme. Mai mult, baia de democraţie din ţara de domiciliu le-a dat şi o competenţă sporită în judecarea lor. Argumentele unei tabere nu fac decît să radicalizeze atitudinea celeilalte. Există şi participanţi cu puncte de vedere echilibrate, dar comentariile lor sînt ignorate de extremişti. 

Întruchipările străinătăţii

Pentru un român din România anilor ’80, străinătatea era, cel mai adesea, teritoriul din vis (din cărţi, din filme, din poveştile altora). Dacă ajungea acolo (în partea ei înaintată politic, prin BTT, ori cu rucsacul în spate) se simţea ca într-un vis.

Pentru un român din România de azi, străinătatea este teritoriul accesibil în concedii, cînd are bani. 
Pentru un român stabilit la Montréal de un an, străinătatea este teritoriul ostil din jurul lui. Pentru unul stabilit tot acolo de 15 ani, Montréal-ul (eventual Québec-ul, dar nu şi Canada, care-i prea mare) a devenit un nou acasă, iar străinătatea s-a mutat mai departe. A devenit teritoriul accesibil în concedii, dacă îşi face timp şi îi place alergătura (banii îi are).

Frecventarea străinătăţii în ultima ei întruchipare şi-a pierdut orice miză existenţială. A devenit o experienţă culturală. Sigur, e de bonton să spui că o experienţă culturală este şi una existenţială. Dar să nu ne ascundem după vorbe. O experienţă culturală săvîrşită în confort material e o experienţă existenţială moale. Cît despre accesarea străinătăţii în regim de vacanţă „all inclusive“, ea intră la capitolul sejururilor de odihnă şi al experienţelor culinare.

Norocul pe care aş fi preferat să nu-l am

Sînt un român din diaspora norocos. Pentru opt ani de viaţă în străinătate, prezenţa mea în România a fost necesară într-un mod cît se poate de direct. Mama era din ce în ce mai bolnavă. Sigur, e un noroc pe care aş fi preferat să nu-l am. Îi zic noroc numai din această unică perspectivă. Pentru că m-a ţinut aproape de casă. Am venit în România an după an, uneori cîte două luni deodată, alteori de două ori într-un an. E o frecvenţă a venirilor acasă neuzuală printre românii din Canada. Ca să pot veni atît de des, mi-am luat forţat concedii sau mi-am abandonat serviciul. Ca să mi se aprobe concediile sau ca să mă despart în bună pace de şeful de la slujba abandonată, mi-am motivat deciziile cu sănătatea precară a mamei. Am venit în România ca să-mi văd mama, dar mi-am întîlnit şi prietenii, şi am văzut cum se schimbă lucrurile în ţară. Cînd vii o dată la şase luni e ca şi cum n-ai plecat cu totul. Sentimentul acesta îl aveam eu, îl aveau şi prietenii pe care-i vedeam la fiecare venire. O prietenă a mamei m-a lăudat, comparîndu-mă cu fiicele ori fiii plecaţi ai altor cunoştinţe, care se arătau rar prin ţară. Venirile mele dese erau, pentru mama, un motiv de discretă mîndrie. Despre fiul unei prietene bolnave mi-a spus, cu ironie, că e grijuliu, o sună pe maică-sa des. Telefonul, am înţeles, nu ajungea. Cînd a murit, n-am fost lîngă ea. Am ajuns în ţară a doua zi. Ne văzuserăm cu o lună şi jumătate mai devreme. Vorbiserăm la telefon cu două zile înainte, fără să ne treacă prin cap că era pentru ultima oară.

Florin Oncescu este jurnalist şi scriitor.

Foto: C. Bernic

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Finala America Express, 19 martie 2023: Victorie la limită în ultimul joc de amuletă din acest sezon
În ediția 39 din 19 martie 2023, două echipe au luptat cot la cot pentru a obține un avantaj extrem de important în următoarea cursă. Una dintre echipe a încălcat o regulă importantă, iar gazda show-ului a oprit jocul.
image
Avertismentul unui economist român: „Criza este aici, nu o așteptați să vină“. Falimentele din SUA, semnalul de alarmă
Temerile cu privire la o nouă criză financiară la nivel mondial au erupt când trei bănci importante din SUA au dat faliment, iar unda de șoc se simte și în Europa. Profesorul de economie Radu Nechita a vorbit cu „Adevărul” despre riscul unei crize economice de amploarea celei din 2007.
image
Soprana Felicia Filip, despre marele regret din viața sa: „Am crescut copii ca și când ar fi fost ai mei“
Soprana Felicia Filip este căsătorită de 32 de ani cu regizorul de operă Cristian Mihăilescu, formând unul dintre cele mai longevive cupluri din muzica românească.

HIstoria.ro

image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.
image
Ce consideră o publicație de la Budapesta ca „simbol fascist la Timişoara, capitala culturală europeană”
Recent o publicație din Ungaria a iesit la rampă cu o serie de acuzații de promovare a unor simboluri fasciste, chiar în anul în care orașul este capitală culturală europeană. Dincolo de faptul că articolul denotă multă dezinfomare, o parte chiar intenționată, o doză de invidie și una de ipocrizie.