Pe cînd protocronia salva România

Alexandra TOMIŢĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Pe cînd protocronia salva România jpeg

Căutînd un ton mai puţin scrobit pentru acest text, mă întrebam dacă s-ar putea scrie despre o bizarerie propagandistică a Epocii de Aur glosînd pe muchia unor sintagme precum „românii au talent“ sau „românul e născut poet“. Apoi mă întrebam dacă cititorul n-o fi deja sătul de exploatarea tabloidă a „talentelor kitsch“, de inocenta formulă a lui Alecsandri ori de rememorarea, cu felurite prilejuri şi inflexiuni, a trecutului recent. Totuşi, protocronismul, adică amintita ciudăţenie ideologică, şi-a găsit partizani tocmai pentru că mustea, la rîndu-i, de stereotipuri agreabile. Chiar dacă azi ne pare doar o găselniţă nefericită a unei ideologii în criză de legitimitate şi inspiraţie, a iscat oareşce vîlvă în România deceniilor 8-9, susţinînd că e în stare să revalorizeze înzestrările unui popor dintotdeauna genialoid. Iar dacă o emisiune TV în format de import ori un enunţ devenit clişeu rămîn, cred, semne benigne ale autopercepţiei naţionale, încă e dificil de evaluat adîncimea amprentei protocroniste în mentalul colectiv.

Apărut cu alte mize şi în alt context, protocronismul a făcut o carieră nesperată în uriaşa potemkiniadă ceauşistă. A debutat modest, în 1974, ca o simplă şi elegantă idee ce ar fi îmbogăţit cel mult patrimoniul teoriei şi al istoriei literare. Autorul ei, apreciatul comparatist Edgar Papu, îşi dorea să demonstreze că românii au numeroase contribuţii de pionierat în literatura universală. Cu Mihai Eminescu precursor al existenţialismului, cu Ion Creangă anticipator al comicului absurd, cu Negruzzi predecesor al lui Flaubert în realism etc., Papu visa ca beletristica autohtonă să-şi ia inima în dinţi, să-şi depăşească „blestematul complex de inferioritate“ ce-i crease „conştiinţa retardatară“ şi să dea lumii de veste că aici au înmugurit ideile coapte, apoi pe alte meleaguri. Cu un cuvînt inventat chiar de el (din proto + chronos, adică primul în timp), teoreticianul îl lua de guler pe Lovinescu care, prin al său sincronism, ar fi negat orice notă de originalitate şi inovaţie în literatura noastră.

Lăudabilă iniţiativă, ar exclama poate unii azi, în vreme ce alţii s-ar amuza de sau ar blama naivitatea, totuşi ingenioasă, a comparatistului. Gurile rele şoptesc că lui Papu i s-ar fi sugerat să dezvolte curajos teoria pionieratelor în literatura noastră, cunoscute fiind preocupările sale mai vechi în această direcţie. Oricum, la maturitate, protocronismul părea să fi ieşit direct din athanorul propagandei: nu numai literatura universală era tributară geniului românesc, ci întreaga cunoaştere umană. Prin anii ’80, protocroniştii căpătaseră asemenea inspiraţie (a se citi: sprijin făţiş din partea puterii), încît nu doar aeronautica, biologia, pictura, muzica îşi aveau rădăcinile în cultura română, ci însuşi Ceauşescu devenise un genial precursor al unui fenomen mondial, numit „noua ordine informaţională“. Fireşte, cei care, din varii motive, nu s-au alăturat protocroniştilor ori, mai curajoşi şi mai puţini, l-au respins ca pe un real pericol pentru cultura română, au fost taxaţi de atitudine antipartinică şi trădători de neam. La cîţiva ani de la lansare, termenul nu mai însemna a susţine argumentat inventivitatea românească, ci a-i intona cîrmaciului neostoite panegirice. Corul minciunilor patriotarde devenise atît de gălăgios şi a nivelat cu atîta osîrdie valorile/pionieratele „redescoperite“, încît azi întreaga retorică autohtonistă ne apare cel mult ca o (altă) curiozitate, în acelaşi timp tristă şi ilară, a mitologiei comuniste. 

Era această mistificare a realităţii profitabilă pentru regim? Ce avea de cîştigat puterea impunînd în cultură protocronismul ca pe o teorie justiţiară, ce trîmbiţa „vulcanica erupţie a geniului românesc, propulsat de o extraordinară istorie“ (cităm fără delicii dintr-un feroce protocronist, aflat azi la senectute)? Răspunsul e la îndemînă şi l-au formulat deja mulţi cercetători ai perioadei. Alături de naţionalismul grosolan înflorit sub Ceauşescu şi de cultul personalităţii în care întreaga istorie naţională era pusă la picioarele multiubitului, protocronismul a fost doar o altă metodă prin care supuşii înfometaţi şi umiliţi erau trataţi împotriva simptomelor de revoltă şi deprimare: terapia prin mit. Celebrînd cu petarde şi fumigene originalitatea românească, protocronismul încerca, la rîndu-i, să ascundă sub un văl de fum criza economică şi socială tot mai adîncă. „Fantasmele compensatoare“ – cum le numeşte un reputat istoric – redeşteptate de goarna protocroniştilor veneau să aline cu degete catifelate foamea, frica, frigul. Nu ţara era înapoiată şi guvernanţii incompetenţi, ci restul lumii ne marginalizase secole la rînd, refuzîndu-ne geniul şi dreptul la universalitate. Iată însă că, sub providenţialul Ceauşescu, eram iarăşi ce fuseserăm, şi mai mult decît atît. În ce priveşte ambiţiile politice ale multiubitului, creativitatea reevaluată a naţiunii era un truvai excelent: la mare popor, măreţ conducător. Ori invers – ca oricărui despot comunist, nu numai dialectica îi stătea la dispoziţie.
Sigur că protocronismul n-a fost unica scorneală cu ştaif prin care ceauşismul a încercat să cloroformizeze naţiunea. Pletora sa de pionierate mai mult sau mai puţin autentice n-a demonstrat lumii că sîntem cel mai înzestrat popor, aşa cum „Cîntarea României“ n-a revelat o naţie de artişti şi nici „Daciada“ n-a trimis cohorte de sportivi la olimpiade. Dacă românii au talent, atunci au cît francezii, ungurii sau turcii: luaţi ca individualităţi. Şi, cu riscul de a părea facilă, vă mărturisesc că prefer zîmbetul provocat de un concetăţean care se dă în stambă la TV, grimasei produse de emfaza patriotardă a unui Dan Zamfirescu.

Alexandra Tomiţă este autoarea cărţii O istorie „glorioasă“ – Dosarul protocronismului românesc, Editura Cartea Românească 2007, pentru care a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru debut al revistei România literară.

Foto: A. Manolescu

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.