Circulaţia informaţiei. Ieri, astăzi, mîine
Pentru celebrul romancier şi intelectual Umberto Eco, afacerea Wikileaks subliniază ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă, şi prefigurează o întoarcere spre metode arhaice de comunicare.
Într-un articol din Libération (2 decembrie 2010), intitulat „Hackeri răzbunători şi spioni în diligenţe“, Eco face un soi de istorie culturală a spionajului. Cîtă supraveghere încape într-un stat liberal, democratic? Ce fel de tensiuni apar între libertate şi supraveghere? „Pe vremuri, pe timpul lui Orwell, puteam concepe orice putere ca pe un fel de Big Brother care controla fiecare gest al subiecţilor săi. Profeţia lui Orwell s-a dovedit adevărată de cînd, putînd controla orice mişcare datorită telefonului, fiecare tranzacţie efectuată, hotelul vizitat, autostrada împrumutată şi aşa mai departe, cetăţeanul devenea victima totală a ochiului puterii. Dar atunci cînd demonstrăm, cum se întîmplă acum, că nici măcar criptele secretelor puterii nu pot scăpa controlului unui hacker, raportul de control încetează să fie unidirecţional, el devine circular. Puterea controlează fiecare cetăţean, dar fiecare cetăţean, sau cel puţin hackerul (ales ca răzbunător al cetăţeanului), poate cunoaşte toate secretele puterii.“ – scrie Umberto Eco.
Mai poate rezista atunci o putere în condiţiile în care nu este în stare să-şi păstreze secretele? Înscriindu-se cumva în continuarea lui Georg Simmel, Eco e de părere că un adevărat secret este un secret gol (iar secretul gol nu va putea fi niciodată dezvăluit!). Este însă adevărat şi faptul că orice informaţie asupra caracterului lui Berlusconi sau Merkel este „într-adevăr un secret gol, căci ţine de domeniul public. A dezvălui, aşa cum a făcut-o Wikileaks, că secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale înseamnă a-i lua orice putere. Wikileaks nu a făcut nici un rău lui Sarkozy sau Merkel, dar le-a făcut un rău prea mare lui Clinton şi Obama“. Şi atunci care să fie consecinţele acestei răni provocate unei puteri atotputernice?
„Este evident că, în viitor, statele nu vor mai putea pune online, nici măcar pe linii protejate, vreo informaţie clasificată – ar fi ca şi cum ar lipi-o pe un afiş la un colţ de stradă. Dar este la fel de evident că, odată cu tehnologiile actuale, este inutil să speri că poţi întreţine raporturi confidenţiale prin telefon. Nu e nimic mai uşor de descoperit decît dacă şi unde s-a deplasat un şef de stat în avion, şi dacă şi-a contactat vreunul dintre confraţi.“
Cum vor putea fi întreţinute pe viitor raporturile particulare şi rezervate? – se întreabă, în continuare, Umberto Eco. „Ştiu bine că, deocamdată, previziunea mea ţine mai mult de science-fiction şi este deci romanescă, dar sînt obligat să-mi ima-ginez agenţi ai guvernului care se deplasează discret în trăsuri cu itinerarii incontrolabile, nefiind purtători decît de mesaje învăţate pe de rost sau, cel mult, ascunzînd eventualele informaţii în tocul pantofului. Informaţiile vor fi conservate într-o copie unică într-un sertar închis cu cheia: pînă la urmă, tentativa de spionaj Watergate a avut mai puţin succes decît Wikileaks.“
Pînă una-alta, spune Eco, s-au produs nişte răsturnări interesante. „Altădată, presa încerca să înţeleagă ceea ce se întîmpla cu secretele ambasadelor. Astăzi, cele care cer informaţii confidenţiale presei sînt, invers, ambasadele.“ (M. M.)
