O afacere imobiliară
- interviu cu Shlomo Ben AMI -
Una dintre cele mai fierbinţi zone de pe glob este Orientul Mijlociu. De ce tocmai acolo? Care sînt mizele conflictului dintre israelieni şi palestinieni? Şi care sînt raporturile dintre libertate şi pace? Şlomo Ben Ami este unul dintre vectorii procesului de pace în regiune. Ca ministru de externe al Israelului, a stabilit termenii acordului şi a chemat la negocieri părţile implicate. Ca vicepreşedinte al Centrului Internaţional pentru Pace de la Toledo acompaniază, din nou, aceste discuţii dificile. Conflictul – spune el – seamănă foarte bine cu o afacere imobiliară. „Cînd vom reuşi să rezolvăm problema teritoriilor, vom avea un acord de pace.”
Dacă ne uităm la harta Israelului, unde ar fi linia corectă de demarcaţie? Credeţi că acest conflict poate fi rezolvat printr-o linie trasată pe hartă?
Toată lumea ştie unde începe şi unde se termină Israelul, cu toţii ştim ce înseamnă Israelul legal. Israelul ilegal constă în alte teritorii, colonii etc., şi ele formează, de fapt, miezul disputei. A defini frontiera e un element esenţial în orice acord de pace. Cred că liderul israelian, care va reuşi să creioneze limitele unui teritoriu recunoscut internaţional, va îndeplini într-adevăr o misiune istorică. Dar nici măcar asta nu e suficient pentru a garanta pacea. Mai sînt şi alte elemente ale conflictului. Chestiunea refugiaţilor e arzătoare. Nimeni nu înţelege de ce să fondezi un stat palestinian pentru ca diaspora lor să se întoarcă apoi în alt stat. Trebuie avută în vedere o soluţie care să cuprindă o reparaţie economică. Mai este apoi chestiunea locurilor sfinte, a Ierusalimului. Există soluţii – nu trebuie să inventăm nimic –, trebuie doar voinţă politică. După douăzeci de ani de proces de pace care nu s-a terminat niciodată cu un acord final, toată lumea ştie care sînt soluţiile. Trebuie să ne punem pe treabă şi să conciliem diferenţele dintre cele două părţi.
Amos Oz este de ani buni unul dintre promotorii soluţiei celor două state separate. Ce rămîne din acest proiect?
Nu e invenţia lui, însă ceea ce spune Oz are mai multă rezonanţă, poate, decît ce spun alţii. Între timp cam toată lumea acceptă această idee – pînă şi Benjamin Netanyahu o acceptă. Doar că sîntem incapabili să o implementăm. Eu am fost şeful delegaţiei în timpul summit-ului de la Camp David cu Bill Clinton şi tocmai despre asta am vorbit atunci. Fără să ajungem la o soluţie.
Bill Clinton, apoi George W. Bush, acum şi Barack Obama – de ce se implică SUA în acest conflict?
În mod inevitabil au mai multă influenţă. Eu unul cred că Europa inspiră, dar nu intimidează, în vreme ce America intimidează, dar nu inspiră. S-a schimbat ceva de cînd preşedinţia americană a fost preluată de Barack Obama? Este preşedintele care a avut cele mai mari aşteptări. Însă nu a ştiut să-şi gestioneze aceste ambiţii, să croiască drumul spre un acord. Cred că a greşit cînd a cerut îngheţarea „implantărilor“. Solicitarea lui e corectă din punct de vedere moral şi politic, dar n-a ajutat prea mult în procesul de pace. În Israel avem un proces electoral complicat, aproape suicidal. E un proces care nu lasă spaţiu de manevră şefului guvernului. El este mereu limitat de presiunile grupurilor politice. E un sistem fragmentat, cu multe partide – nu există un grup care poate face o politică coerentă. De asta e şi atît de greu să ajungem la un acord, pentru că guvernul însuşi nu reuşeşte să întrunească suficientă susţinere. Acum, că Obama a decis să se retragă din procesul de pace în Israel – are multe probleme interne, dar şi multe chestiuni nerezolvate în Afganistan, în Irak, în Iran, în Libia –, e şi mai evident că a greşit atunci cînd, iniţial, şi-a propus atît de mult. Cred însă că, dacă va cîştiga şi al doilea mandat, va fi un preşedinte diferit, va fi mai activ în procesul israelo-palestinian.
Credeţi că o reformă a statului ar putea ajuta în procesul de pace?
Cred că, dacă s-ar schimba legea electorală astfel încît să generăm un guvern stabil şi deci coerent, am putea face un pas important. Există grupuri care încearcă să mobilizeze societatea civilă în favoarea unui asemenea proiect. Nu am reuşit decît soluţii parţiale. În anii ’90 aveam un sistem de alegere directă a premierului. Era o nebunie, căci alegeam un prim-ministru care trebuia apoi să-şi caute un sprijin politic printre grupurile din Knesset. Între timp am abandonat acel sistem şi am adoptat un regim parlamentar. Însă tot instabil este şi acesta. Riscul schimbării sistemului electoral e următorul: Israel e un caleidoscop etnic şi religios, există nenumărate grupuri de diverse nuanţe. Dacă ridicăm pragul electoral, se poate întîmpla ca elemente importante ale societăţii să nu mai fie reprezentate la nivel parlamentar. Iar marginalizarea politică le poate împinge spre atitudini radicale. Imaginaţi-vă cum ar fi ca arabii (minoritari) să nu mai fie reprezentaţi în Knesset; sau ce s-ar întîmpla dacă un alt grup religios minoritar nu ar mai avea acces la decizia politică. Ele ar putea deveni periculoase pentru societate în ansamblul ei.
În aceste condiţii, care să fie liniile reformei?
Nu legea electorală trebuie schimbată, ci modul de acţiune al partidelor. Soluţia e crearea unor alianţe sociale care să treacă dincolo de scopurile punctuale şi precise ale grupurilor care reprezintă acele minorităţi. În SUA, partidul democrat e de fapt o alianţă a tuturor minorităţilor, el îi reprezintă deopotrivă pe afro-americani, pe hispanici, pe evrei, pe homosexuali etc. De ce n-am încerca şi în Israel să clădim asemenea alianţe ale minorităţilor? Cred că s-ar putea găsi o formulă care să-i adune laolaltă, de pildă, pe evreii orientali, pe ruşi, precum şi anumite elemente din clasa de jos şi de mijloc.
Mi se pare că începeţi să credeţi, pentru Israel, în ceea ce se cheamă multiculturalism, într-un moment în care Europa e pe cale să abandoneze această idee...
Încercăm să discutăm multiculturalismul în Israel după ce o altă paradigmă a fost testată – anume societatea unică. Părinţii fondatori ai Israelului porneau de la ideea unui nou evreu, rezultat al revoluţiei sioniste. Un om nou care să fie un amestec de agricultor şi luptător, după modelul din Exodus de Leon Uris. Uite că nu a funcţionat. Astăzi nu există un portret unic al israelianului. Realitatea e mult mai complicată. Chestiunea multiculturalismului se pune în Europa mai ales pe fondul valurilor de imigranţi şi a problemelor sociale şi economice cu care se confruntă. În cazul nostru, multiculturalismul e o realitate constitutivă. Crearea unui stat iacobin pe fondul social caleidoscopic existent e o utopie. La noi, campaniile electorale sînt mai degrabă un soi de Kulturkampf, decît o alegere politică. Chiar credeţi că războiul şi pacea sînt chestiuni esenţiale în campania electorală? Nu. Oamenii nu votează în funcţie de atitudinea cu privire la război sau pace, ci în funcţie de interesele identitare, economice, sociale etc.
Pînă la urmă, conflictul însuşi dintre israelieni şi palestinieni e un element de afirmare a identităţii. Odată ce conflictul se va rezolva, ce se va întîmpla cu acele grupuri?
Aveţi dreptate. Într-adevăr, războiul uneşte, în vreme ce pacea separă. Dincolo de diferenţe, grupurile etnice şi religioase ale Israelului sînt unite atunci cînd vine vorba de siguranţa naţională, de pericolul arab, de presiuni externe etc. Sper ca în vreme de pace să nu fim conduşi spre o dezintegrare a societăţii. Rolul elitelor e tocmai acela să definească noi orizonturi pentru societate. Care nu trebuie neapărat să fie teritoriale. E vorba de aspiraţii ştiinţifice, sociale, economice etc. Israelul este astăzi o putere mondială în privinţa noilor tehnologii. Israelul e a doua ţară din lume în ceea ce priveşte investiţiile în IT. Silicon Valley nu poate funcţiona fără Tel Aviv. Sîntem o ţară mică, din care jumătate e deşert, şi oamenii au ştiut să-şi caute terenuri de afirmare.
interviu realizat de Matei Martin
Şlomo Ben Ami este vicepreşedinte al Centrului Internaţional pentru Pace de la Toledo. A studiat istoria la Universitatea din Tel Aviv şi la Oxford. În perioada 1999-2001 a fost ministru al siguranţei şi al externelor, în guvernul condus de Ehud Barak. Cea mai recentă carte publicată este Scars of war, wounds of peace: the Israeli-Arab tragedy (Oxford University Press 2006). Pe 14 aprilie, la invitaţia Institutului Cervantes şi a Fundaţiei Europene Titulescu, Şlomo Ben Ami a susţinut conferinţa cu titlul „Este posibilă pacea în Orientul Mijlociu?”.
