Rata

Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Rata jpeg

Ne aflăm în cea mai frumoasă perioadă a anului, în Săptămîna Mare. Paşii mă poartă, întîmplător, în piaţa tîrgului unde locuiesc. Lume multă şi pestriţă, aglomeraţie, dictată de tradiţiile economice şi chiar culinare ale sărbătorilor în care ne aflăm. Îmi plimb ochii prin vitrine şi nu-mi trebuie mult timp pentru a zări într-un magazin un copil însoţit de mama lui la cumpărături. Este înalt şi slab, cu o privire puţin pierdută, puţin surprinsă de ce i se întîmplă. I se citesc pe faţă orele îndelungi de lectură şi, poate, un pic de supărare datorată zgîrceniei la note a profesoarei de matematică. În dialogul cu mama sa, vînzătoarea îi arată, cu gesturi largi, teatrale, tot felul de haine pentru copilul său, părînd a se face că nu observă cum femeia refuză grăbită orice ofertă care depăşeşte un anumit preţ. Ritualul cumpărăturilor de Paşti se repetă, în aceleaşi cadre, în toate colţurile magazinului.

Brusc, îmi amintesc! Am trăit aceste clipe! Părinţii mei mă anunţau cu cîteva zile înainte că vom merge la oraş pentru cumpărături. Aveau, de fiecare dată, aerul grav al celui care spune ceva important şi care trebuie ascultat cu mare atenţie. Deşi anunţul nu mă surprindea, urmau zile de aşteptare încordată în care discutam alături de colegii mei de joacă despre lumea fabuloasă a oraşului, despre gustul primei prăjituri servite la aceeaşi cofetărie „Lumea Copiilor“ şi despre mărimea magazinelor de acolo.

Totul, în această săptămînă, se întîmplă sub semnul acestei călătorii. În dimineaţa plecării eram trezit, aproape violent, cu cîteva ore înainte. „Scoală, mă, că pierdem rata!“ îmi spunea tatăl meu, din cealaltă cameră, apăsînd ultimele cuvinte care intraseră în limbaj ca substantiv comun şi care însemnau Regia Autonomă de Transport Auto.

Mă trezeam emoţionat, ştiind că în acea zi avea să se întîmple evenimentul anului. Mă ridicam greoi, dintre vraful de cărţi ale lui Jules Verne şi Alexandre Dumas, între care dormisem, şi obiectam cu privire la oră. „Lasă, mergem mai din timp“ mă completa mama, grăbită să pună cărbuni în fierul de călcat pentru a-mi întinde pantalonii albaştri de uniformă şcolară pe care urma să-i îmbrac.
Ora 4 sau 5 dimineaţa, cînd urma să vină rata, în satul unde am crescut, era ceva de o frumuseţe rară, greu de descris. Niciodată primăvara nu a mai mirosit atît de frumos, după cum zgomotele alea nu le-am mai regăsit niciodată. Eram printre primii în staţie, iar eu mă retrăgeam cuminte, în picioare să nu-mi stric dunga de la pantaloni, într-un colţ, continuînd, cu gîndul, aventurile citite în seara precedentă.

Pe măsură ce oamenii se adunau în staţie, începeau discuţii liniştite despre cît de mult a nins iarna trecută, despre arăturile de primăvară şi ce vor pune în pămînt, sau despre cum au anunţat „ăştia“ la televizor că va fi vremea de Paşti. Părinţii mei şi colegii lor de generaţie erau fiii şi fiicele celor care aşteptaseră ani de zile venirea americanilor. Spre deosebire de părinţii lor, nu discutau decît rareori politică. Cei mai mulţi erau navetişti, muncitori manuali sau de calificări scăzute în fabricile comuniste. Erau născuţi în preajma sau după Al Doilea Război Mondial şi crescuţi în mediul socialist al lipsei de proprietate asupra pămîntului. Ei erau „oamenii noi“, ai epocii Ceauşescu.

Cu timpul, staţia de autobuz se umplea de oameni, posesori ai unui miros de parfum ieftin, pe care fabricanţii, parcă în bătaie de joc, îl puneau în recipienţi de sticlă în formă de autoturism. Aveam o colecţie de asemenea „maşini mici“. Din cînd în cînd, cineva exclama cu voce mai ridicată, peste zumzetul general: „Vine!“. Se aşternea o linişte tensionată. Pe feţele oamenilor se putea citi supărarea că ei nu auziseră rata. Într-un tîrziu, cel care a dat alarma falsă era apostrofat: „Taci, mă, că nu vine!“. „Nu e timpul!“ spunea altcineva, privindu-şi într-un gest semnificativ ceasul de la mînă.
Într-un tîrziu îşi făcea apariţia, după curbă, obosită de atîta amar de ani şi însoţită de un nor de praf, rata lui Nea Gelu – aşa cum îl cunoşteam cu toţii pe şofer. Era un om bun, între două vîrste, obosit de anii de muncă la regia de transport, în aceleaşi haine, mirosind insistent a benzină. Deşi mulţimea de oameni se mişcase haotic, încercînd să anticipeze locul unde va opri maşina, el cobora calm, cu o mînă ridicată în sus, semn că nu trebuie să ne îmbulzim. Ne va lua pe toţi. Ştia că oamenii de jos se împart în două: în abonaţi, adică muncitorii care făceau naveta zilnic şi care aveau abonament pentru a circula, şi ceilalţi, care veneau întîmplător la oraş şi care trebuiau să plătească. Îi strecuram cîteva monezi în palmă şi dacă afişa o privire mirată în legătură cu mărimea sumei, îi promiteam că-i dăm mai mult la întoarcere. „Nu ştim ce vom face pe acolo“ îi spuneau părinţii mei cu aerul preocupat al celui care trebuie să ia în calcul toate posibilităţile în legătură cu călătoria de la oraş.
În interior, rata era un amestec de bărbaţi, păsări, femei şi copii. Cu toate că se întîlneau oameni din sate diferite, fiind o ocazie de socializare, se salutau reţinut, mai mult prin semne. Hainele din odaia de la drum, pe care le îmbrăcaseră de dimineaţă, îi făceau scorţoşi, afişînd o importanţă aproape ridicolă. În scurt timp, se aşternea liniştea pentru că navetiştii, în marea lor majoritate, deprinseseră exerciţiul dormitului în maşină.

Odată cu lumina dimineţii se apropia şi oraşul. Vedeam de departe singurul bloc „turn“, cu zece etaje, şi încercam, în funcţie de mărimea în zare a blocului, să apreciez timpul în care vom ajunge. La coborîre, călătorii îi mulţumeau în grabă lui Nea Gelu, adăugînd, invariabil, aceeaşi frază: „Chiar dacă nu are cine ştie ce maşină, el este un bun şofer“. Oraşul era, în mintea mea, cel mai mare din lume. Mergeam ţinut de mînă deoarece, „aiurit“ fiind – cum mă catalogaseră părinţii, vecinii şi prietenii – puteam fi pierdut uşor pe străzi sau în magazine.

La cumpărături stăteam ţeapăn, neştiind ce atitudine să iau în faţa vînzătoarelor care se mişcau vioi în jurul meu. Nu ştiam cît port şi ce haine îmi plac. În discuţii, mama refuza hainele mai scumpe. Nu luam mare lucru. O pereche de tenişi, o cămaşă şi o pereche de pantaloni albaştri „ca să-i poţi lua şi la şcoală“. 

Ies din reverie şi exclam, cu ochii în vitrină, aproape cu voce tare: „Ce seamănă copilul ăsta cu mine!“. Călătoria cu rata, din săptămîna Paştelui! Ce lume fabuloasă! Ce copilărie fabuloasă! 

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: A. Manolescu

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Vietnamezii din Timișoara, filmați când prind popândăi pentru a-i mânca. Animalele sunt protejate de lege VIDEO FOTO
Mai mulți cetățeni vietnamezi, care locuiesc în căminul fabricii Smithfield de pe strada Polonă din Timișoara, au fost filmați în timp ce săpau pe un câmp și prindeau popândăi.
image
Revelațiile unor unguri în România. „Până la urmă, m-am înșelat în privința Transilvaniei și a lor”
Zsolt și Daniel sunt doi tineri din Ungaria care au vizitat pe rând România și au vorbit despre surprizele pe care le-au avut în momentul în care au ajuns să cunoască români și chiar să-și facă prieteni.
image
Care sunt cele 3 zodii care mint fără nicio remuşcare
Din punct de vedere al horoscopului există zodii care sunt mai mult sau mai puţin predispuse a se regăsi pe lista mincinoşilor.

HIstoria.ro

image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.
image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.