EDITORIALE ȘI OPINII

Ştiţi ce este acela deficit de democraţie… Este boala aia pe care o acuză toată lumea cînd vorbeşte despre procesul decizional de la Bruxelles. Altfel spus, cam tot ceea ce este important acolo este decis în spatele unor solide uşi închise,  în deplină discreţie, astfel încît publicul află ultimul despre ce este vorba.

Am auzit că s-a deschis o jumătate din podul de la Văcăreşti. Cum adică o jumătate de pod? N-am dat prea mare atenţie ştirii. Dar în urmă cu cîteva zile am trecut pe acolo şi am observat că maşinile care veneau dinspre Berceni treceau pe proaspăt inauguratul pod iar cele care mergeau invers treceau cumva pe sub el.

La cîrciuma Fred’s Bar din Pîţîligeni-Neamţ, Pîrîuţ Chişcăbabă, Nănase Moroi, Marinel Belibou şi Dionis Fantasmache beau ţuica obişnuită, de luni dimineaţa, şi păreau cam cătrăniţi. Era lunea de după alegerile europarlamentare şi spiritele se încinseseră încă de la prima oră. Nici unul dintre ei nu reuşise să voteze cu o zi înainte.

Este a treia ediţie a Festivalului de Film Documentar despre mediu şi oameni, Pelicam, de la Tulcea. Şi Tulcea, şi festivalul arată mult mai promiţător. Excelent organizat, festivalul a devenit un eveniment, dincolo de selecţia de filme, care a început să aducă localnicii în sălile de proiecţie şi să-i scoată pe invitaţii străini în Delta înconjurătoare.

Apropierea dintre PNL şi PDL pare lucrul logic şi de bun-simţ care ar trebui făcut în actualul context. Problema constă tocmai în cît de logic pare. Dacă dăm ceasul înapoi cu numai zece ani, PSD era la putere şi părea logic şi de bun-simţ ca PNL să se apropie de PD.

Să urmăreşti cu pasiune prestaţia sportivă a unui conaţional este normal. Să te bucuri dacă reuşeşte să cîştige şi să te întristezi dacă pierde e normal. Să observi, chiar în cazul unei înfrîngeri, că „omul tău“ a etalat calităţi remarcabile şi a dovedit o înzestrare plină de promisiuni e, de asemenea, normal.

Sînt mai puţin vizibili, căci nu apar la televizor, şi mai puţin nocivi, căci nu fură bani sau voturi. Dar aţi trecut cu siguranţă pe lîngă ei, v-aţi confruntat cu ei măcar cînd aţi mers prin şcoli şi, dacă aţi rămas cumva în cîmpul culturii, cercetării sau educaţiei, v-aţi lovit inevitabil de ei.

Informaţii despre originea adjectivului invariabil get-beget se găsesc în toate dicţionarele noastre. Originea turcească a cuvîntului e cît se poate de clară, astfel încît cei care ar tresări la ideea vreunui ecou daco-get trebuie să se resemneze în faţa unei simple coincidenţe de formă.

La sfîrşitul săptămînii trecute, a avut loc întrunirea bianuală a Consorţiului „Universitaria“: Universitatea din Bucureşti, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Vest din Timişoara.

Dacă Uniunea Europeană începe să se relanseze economic, atunci, de bună seamă, Ucraina va avea şi ea de cîştigat, ca urmare a liberalizării comerţului. Ucraina „de vest“ va putea deveni astfel un exemplu pentru ceilalţi, din est, aflaţi sub cizma insurgenţei proruse. Atunci se va vedea cine a făcut alegerea corectă.

Nu e greu să constaţi că dezbinarea românilor nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa.

V-am mai povestit întîmplarea, dar acum, după alegerile astea pentru Parlamentul European, nu mă pot abţine să nu o reamintesc. Pe vremuri, pe cînd se discuta despre o Constituţie europeană, făceam un talk-show la TVR care se numea (mă scuzaţi, nu eu am dat titlul) Orizont 2007.

Despre jurnalism se spune că e în criză, iar unul dintre motivele invocate este dezvoltarea Internetului, care a „mutat“ ziarele în mediul online. De ani buni, Vlad Mixich practică mai ales jurnalismul online. Aşa încît l-am invitat la o discuţie despre ce se întîmplă cu presa.

Ne aducem încă bine aminte cum prin anii ’90 erau deja multe maşini străine, dar majoritatea la mîna a doua sau a treia – nişte hîrburi. Maşina cu capota ridicată, de pe marginea drumului, era o imagine cît se poate de obişnuită (astăzi e mult mai rară).

Am trăit zilele trecute o situaţie demnă de cel mai autentic suprarealism. Ea mi s-a părut revelatoare, cu atît mai mult cu cît abia publicasem aici articolul „Scuza formelor fără fond“, unde mă ocupam de anumite ipostaze al prostraţiei româneşti.

Acum un an număram muzeele pe care le-a pierdut oraşul nostru şi ajunsesem la vreo zece, sau o duzină întreagă. Dispărute din diferite motive: chiar dacă evacuate pentru o mutare care nu s-a mai realizat, ori închise fără explicaţii, sau pur şi simplu desfiinţate.

La 45 de minute după ce alegerile europene s-au terminat, Martin Juncker iese din biroul lui Jean-Claude Schulz (sau invers). Cei doi au bătut palma. În alegerile ce tocmai se terminaseră, fuseseră rivali pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene, Schultz de la socialişti, Juncker de la populari-creştin-democraţi.

România e inepuizabilă! Aşa se explică supraabundenţa „perlelor“ pe care Radu Paraschivescu le culege şi le publică, de mai mulţi ani, sub diferite titluri, la Editura Humanitas. Ar putea continua pînă spre dimensiunile unei enciclopedii – şi sper să o facă.

Ce să spun, mie mi-au plăcut alegerile astea... Staţi uşor, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi. Nu mă bucur de succesul PSD – este doar o victorie à la Pirus, taman bună să închege nişte coaliţii reactive anti-Ponta, după modelul celor anti-Băsescu.

Se aude tot mai des, în limbajul dezinvolt al unor prezentatori de ştiri, pronunţarea dejavú, cu accent în silaba finală pe cel mai clar şi mai românesc u cu putinţă. Rostirea în cauză e o nouă dovadă a rapidei noastre desprinderi de francofonie; mai direct spus, a pierderii minimelor cunoştinţe de limbă franceză...

„Sistemul“ nu e compus din „actori“ care interacţionează individual – profesori, elevi, studenţi, părinţi etc. –, ci din instituţii. Ele sînt responsabile pentru definirea „rolurilor“, cît şi a regulilor şi a practicilor de interacţiune, iar această limpezire poate fi ori impusă din exterior, ori generată intern.

Îmi pare rău că, în toată frenezia artistică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, nu s-a găsit nici un pictor care să picteze una dintre marile scene ale dezolării şi îmi lasă mie, bietei mele imaginaţii, sarcina de a o vizualiza.

Ţările cu bube electorale (în viziunea euro-dedicaţilor trup şi suflet) ar fi, în primul rînd, Marea Britanie şi Franţa. Apoi, pe raftul doi s-ar afla alte state membre: Ungaria, Danemarca, Germania, Grecia, Finlanda, Olanda, Austria, Italia.

"Să nu ne pierdem cu firea! Chestia asta cu scăpatul de fotbal e ca în politică: îi dăm jos pe unii ca să punem în loc... ce? Dar, ca şi în politică, nu vom scăpa uşor. O dată că Steaua nu se destramă. S-ar putea să-i meargă mai rău o vreme, dar e încă o bună vacă de muls, pentru a fi trimisă la abator."

"Avem un fond numit Fondul de Inovare Civică. Ne-am gîndit să venim cu un fond care să finanţeze proiecte mici şi organizaţii mici. Ni s-au alăturat două companii, Raiffeisen Bank şi Petrom, şi CEE Trust. Am strîns peste un milion şi jumătate de dolari şi am finanţat peste 150 de proiecte mici."

După teribilul şi omniprezentul Cico (cică iar se fabrică), căruia copiii din anii ’70-’80 îi mai ziceau şi citropiş, şi după mai rara şi cumplita Quik Cola (pentru cine nu mai ştie – un fel de imitaţie de Coca-Cola), regimul comunist din România, puţin înainte să dispară, a produs o băutură răcoritoare nouă: Brifcor.

Într-un articol din 1934, intitulat „Despre mîinile murdare“ şi apărut la rubrica sa de fiziologii moderne din Adevărul literar şi artistic, G. Călinescu (Aristarc) făcea următoarea descriere naturalistă, pe care o voi cita pe larg: „Despre impuritatea membrelor superioare la poporul român s-ar putea spune multe.

N-are rost să rămînem tot timpul preocupaţi numai de spaţiul limitat al oraşului nostru, în care se dă lupta între investitori care vor să înnoiască centrul, şi apărătorii ultimelor vestigii ale unui aspect tradiţional, fie că ele mai supravieţuiesc din vîrsta dinainte de Primul Război Mondial sau din perioada interbelică.

„Neîncredere în Europa şi teamă de declin.“ Asta crede François Hollande că arată votul francezilor. Partidul Socialist a luat 13,9% din voturi, el personal este cel mai nepopular preşedinte de cînd se fac sondaje de opinie în Franţa, dar chestia asta e problema Europei.

Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neaşteptate, ataşamentul naţional pentru candidatul independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu.

Doi din trei români au în prezent o datorie, jumătate din aceste datorii fiind de peste 5000 lei. Majoritatea (peste 60%) sînt la bănci, dar aproximativ 20% au datorii (şi) la rude sau prieteni. E mult, e puţin?

Putem considera sintagma alegeri electorale ca aparţinînd categoriei intolerabile, meritînd pe deplin să fie criticată sau ironizată. Dacă ar fi foarte rară, am putea bănui că e un simplu rezultat al neatenţiei, o contaminare accidentală – de exemplu, între alegeri (locale, parlamentare, prezidenţiale) şi (campanii, competiţii, rezultate) electorale.

Cînd eram decan la Literele bucureştene, am făcut o campanie de promovare a facultăţii, publicînd, în reviste congenere – România literară, Observator cultural, Dilema veche  ş.a. – o serie de testimoniale ale unor absolvenţi care îşi făcuseră o carieră de invidiat.

Toată lumea a vorbit în ultimele zile despre ascensiunea antieuropenilor. Absolut normal, dacă privim rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Dar semnalele din Europa sînt amestecate. Nu este vorba doar despre extremişti.

Vă amintiţi vremea în care priveam cu invidie spre Ungaria? Ei erau mereu favoriţi la orice fel de integrare euro-atlantică şi noi eram codaşi. Ei făceau reforme şi noi – nu. Ei mergeau în zbor spre capitalism şi noi stăteam, băltit, în neo-socialism.

Ani de zile, dacă aveai de scris de la sau despre Bruxelles, aveai de povestit chestiuni ale Comisiei, tehnice şi oribil de greu de tradus pe înţelesul publicului, sau puteai să te înghesui la porţile Consiliului, sperînd într-o declaraţie de 20 de secunde a vreunui şef de stat, laolaltă cu alţi 80-100 de jurnalişti.

N-am mai văzut de multă vreme o coadă aşa de mare ca aceea din curtea Liceului „Iulia Hasdeu“, pentru înscrierea elevilor la testarea de limba engleză, premergătoare evaluării naţionale (adică a capacităţii, cum se numea pînă nu de mult, sau, ca să fie şi mai clar, a examenului de admitere la liceu).

Literatura ascunde, prin urmare, într-un fel straniu, o disponibilitate de a se substitui existenţei, vieţii în ansamblul său. Ea pare să izvorască, în ultimă instanţă, din ascunzişurile clar-obscure ale lumii înseşi, surprinse în dinamică istorică.

Neîncrederea în oricine ţi se opreşte la poartă a crescut în ultima vreme. De aceea, gardurile de fier forjat au fost astupate cu plăci de plastic. Oamenii se ascund. Să nu vadă alţii ce au ei. Vor să trăiască de parcă ar fi singuri pe lume.

Am votat spre seară, într-un sat din Oltenia profundă. Satul s-a mobilizat destul de greu şi n-a ieşit din case decît la lăsarea serii, cînd, îmbrăcat de sărbătoare, s-a dus să vadă ce mai e pe la Primărie. De altminteri, nimic nu-i prea îndemna la vot.

Aici, la noi, atunci cînd descoperim gunoiul pe care noi înşine l-am băgat sub preş, se porneşte un tăvălug vindicativ generalizat. Arătînd cu degetul categorii întregi, trăim, pentru scurtă vreme, cu senzaţia că ne-am răcorit.

Tatăl lui Dmitry stă închis în casă şi se întreabă dacă Ucraina îi va mai trimite pensia. Este decis să refuze cetăţenia rusă şi, deci, şi pensia rusească, pe care Putin a promis-o oamenilor din Crimeea.

Sînt oameni pe lîngă care treci... Poate nu zilnic, dar îi întîlneşti pe toate drumurile. Oameni simpli, care se feresc din calea ta, pentru că modestia născută din trecerea prin viaţă e cuvîntul de ordine.

Spectacolul vieţii zilnice provoacă o sumedenie de „crampe“ vizuale, al căror inventar poate deveni documentaţia unui amplu studiu antropologic. Iată, de pildă, blugii care se disting prin cîteva suprafeţe decolorate şi prin cîteva tăieturi bine plasate, cu marginile zdrenţuite.

60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. Anunţul a fost făcut duminică, 4 mai, la Viena.

Informaţiile din Internet confirmă ceea ce indică şi dicţionarele noastre în legătură cu românescul şpriţ: etimonul său este germanul Spritzer. Primele atestări înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900; se presupune deci că a venit odată cu chelnerii şi restaurantele de tip austriac.

Vorba preferată a dreptei în educaţie este May the best one win! Uneori, îţi vine să te întrebi cine e, la urma urmei, „cel mai bun“, deşi răspunsul e la îndemînă: cel care cîştigă. Iar cuvîntul care exprimă adevărul e, din aceeaşi perspectivă – „performanţă“.

A luat-o Europa razna? Sau măcar dă semne? Să ne oprim puţin asupra recentei declaraţii a liderului partidului antieuropean UKIP, din Marea Britanie, Nigel Farage – o declaraţie care a făcut ceva vîlvă prin presa britanică, dar cam atît: politicianul britanic a declarat, într-un interviu, că nu şi-ar dori să aibă vecini români.

Au apărut, aşadar, ofertele electorale pentru Parlamentul European. M-am uitat pe site-urile de Internet ale partidelor, dar mare brînză nu am aflat. Doream să găsesc măcar lista candidaţilor. Poate nu am căutat cum trebuie. Mă gîndeam că lista supusă votului cetăţenilor ar fi trebuit să fie pe prima pagină, dar nici vorbă.

Intri într-un fel de loft împărţit în alveole atipice, asimetrice. Vreo cîteva spinări aplecate peste tastatura calculatoarelor şi un du-te-vino decomplexat, de cămin studenţesc: e atmosfera zilnică de la Simplon.co, o „fabrică solidară“ de programatori informaticieni, care a fost în toate paginile presei franceze.