Universitatea puternică

Universitatea nu se simte prea bine în multe părţi ale globului – ziceam în numărul precedent.

La sfîrşitul săptămînii trecute, a avut loc, la Bucureşti, întrunirea bianuală a Consorţiului „Universitaria“. Pentru cine nu ştie, acest Consorţiu, întemeiat acum şase ani, reuneşte cinci universităţi de prim-plan din România: Universitatea din Bucureşti, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Vest din Timişoara.

Ce a determinat această asociere şi pe ce criterii s-a constituit? În primul rînd, afinitatea. E vorba despre instituţii de învăţămînt cu profil similar – exceptînd Capitala, studiile economice nu sînt revendicate de către o universitate aparte –, cu numeroase conexiuni, în special în proiectele de cercetare. Totodată, toate cele cinci se bucură de prestigiu în spaţiul academic românesc şi acoperă, mai mult sau mai puţin exact, principalele zone teritoriale ale ţării.

Bun, astea sînt premisele care dau sens asocierii, dar ce o face şi de dorit? Universităţile concurează între ele, cel mai adesea pentru capital simbolic. De curînd, la Gala Industriei de Carte „Bun de Tipar“, lucrarea coordonată de Corneliu Iaţu – Atlasul electoral al României: 1990-2009, tipărită la Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, a luat premiul celei mai bune cărţi ştiinţifice din 2013. La UB, vestea a fost primită cu îndreptăţită invidie: felicitări colegilor ieşeni, fir-ar să fie! Cu poveşti de felul ăsta, de azi şi de ieri, aş putea umple lejer un întreg număr al Dilemei vechi.

Există, totuşi, suficiente motive pentru care colaborarea a devenit un deziderat mai puternic decît impulsurile orgolioase ale competiţiei.

Ce a vrut şi ce vrea Consorţiul? În primul rînd, să alcătuiască şi să reprezinte un pol de excelenţă în arena învăţămîntului superior românesc, atît de des măturat de tăvălugul uniformizării, deopotrivă la nivelul deciziilor politice, cît şi prin modul în care mass-media şi alţi factori de influenţă gestionează formarea opiniei publice.

În al doilea, şi nu în ultimul rînd, Consorţiul s-a alcătuit din nevoia de a configura un pol de putere în spaţiul academic autohton, asaltat în permanenţă de buldozerele revizuirii şi re-revizuirii politicilor educaţionale.

Pare logic şi simplu. Însă nu tot ce e logic e şi simplu.

Este din capul locului dificil de stabilit ce (fel de) putere poate avea o instituţie academică, fie şi într-o formulă asociativă. La noi, a avea putere pare să însemne, întîi de toate, a avea acces la butoanele de comandă politică. Dac-ar fi doar despre asta, atunci adio Consorţiu!

A avea putere mai poate însemna şi să te bucuri de o anume credibilitate şi autoritate în spaţiul public. Nici asta nu-i un lucru uşor. Instituţii de prestigiu, posturi de televiziune, ONG-uri mai vechi şi mai noi se întrec anual în a decerna tot felul de premii, în diverse domenii de activitate. Şi totuşi, scara valorilor se aşază greu într-o Românie acaparată de frenezia afirmării dreptului la recunoaştere a celui ce strigă mai tare (sau mai mieros). Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, o gazetă, poate bine intenţionată, şi-a propus să facă un top al universităţilor din ţară. Pe locul I s-a clasat o universitate din nord, care ar fi avut un procent de angajabilitate a absolvenţilor către 100% (sau peste?). Iarăşi, o mare instituţie academică ce îşi clama numele pe toţi pereţii metroului şi pe toţi stîlpii de electricitate, sub sloganul „Cea mai bună universitate din România“, s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc, la prima zgîlţîitură mai zdravănă.

S-a acreditat în vremea noastră ideea că o universitate puternică e cea care are un frumos palmares de medalii în competiţiile specifice: faimoasele ranking-uri academice. Şi aici avem, pe plan local, destule piedici. O analiză comparativă oficială a performanţelor învăţămîntului românesc a fost amînată de n ori de către decidenţii politici, şi după ce, în sfîrşit, a fost pusă pe roate, cu bîlbele inerente oricărui început, a fost înecată într-un val zgomotos de proteste, adusă în instanţă şi, în cele din urmă, abandonată. Se pare că nici acum oficialităţile nu sînt încîntate să reia şi să permanentizeze acest exerciţiu atît de necesar, dar care, din păcate, merge în răspăr faţă de sloganul tradiţional al politicii autohtone: „Tot românul să prospere/cîştige.“ Sîntem, ce-i drept, o naţie de învingători autoflagelanţi.

Cum putem, aşadar, recunoaşte o universitate puternică? Întrebării acesteia i s-a adresat prelegerea profesorului Ioan Pînzaru, în deschiderea lucrărilor Consorţiului, la înfiinţarea căruia domnia sa, rector al Universităţii din Bucureşti (2005-2011), a contribuit decisiv.

Tabloul învăţămîntului superior din Occident, schiţat de profesorul Pînzaru în deschiderea conferinţei, cu referire la trei ţări europene şi la Statele Unite, arată deprimant. Austria a fost nevoită să suspende taxele generale de studii, altminteri cu o valoare iniţială modică, introduse în 2001, pentru a impulsiona dedicaţia pentru studiu a studenţilor, şi să revină la gratuitate. Motivul invocat? Descreşterea treptată a înscrierilor la facultate. Franţa se străduie să comprime 195 de instituţii de învăţămînt superior, dintre care 74 de universităţi, în 25 de „unităţi mari şi puternice“. Reducerea sprijinului guvernamental şi creşterea taxelor de şcolaritate în Regatul Unit au dus la împuţinarea numărului de studenţi britanci, iar tentativa de compensare prin studenţi internaţionali a avut consecinţe jenante în planul calităţii. În Statele Unite, nesiguranţa financiară a universităţilor a atins cote alarmante ş.a.m.d.

Evident, toate acestea sînt efecte nemijlocite ale crizei financiare şi economice din care Occidentul se chinuie să iasă deja de ani buni. Necazul pentru instituţiile academice e însă că aceste şocuri externe se suprapun unei crize interne, mai vechi, despre care am mai vorbit în treacăt: „criza identitară“ a universităţii, manifestă în planul misiunii – centrarea pe valori sau pe calificare profesională –, al strategiei – dezvoltare extensivă sau intensivă – şi al managementului – antreprenorial sau colegial.

Potrivit profesorului Pînzaru, „o universitate este puternică atunci cînd ştie să-şi facă selecţiile, atunci cînd prioritizează corect şi cînd îşi asumă riscuri pentru a cîştiga.“ Sau, în termenii mei, cînd este capabilă să-şi contureze corect identitatea într-un context volatil.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.