EDITORIALE ȘI OPINII

Cuvîntul „proiect“ s-a îmbogăţit în ultimul timp în limba română cu un sens nou, încă neînregistrat cu acurateţe în dicţionare: un text scris, prin care ceri ceva (în general, bani) cuiva (de regulă, o instituţie finanţatoare) pentru a face ceva (în principiu, ceea ce e dispusă instituţia cu pricina să finanţeze).

A venit ştirea morţii lui Emil Bobu. Avea 87 de ani. Cu siguranţă, cei mai tineri habar nu au cine a fost Emil Bobu şi, dacă e să fim oneşti, nici nu pierd ceva că nu ştiu. Noi, cei mai trecuţi, ştim. Personajul a fost cunoscut ca unul dintre puţinii intimi ai lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii săi ani.

Prin preumblările mele europene, mai spre Vest sau pre lîngă Uniune, am ajuns la o constatare bazată pe observaţii de consumator ageamiu. Este o vorbă din bătrîni (partea hîtră): „Mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie.“ Este valabilă cu cît te depărtezi mai tare de Bruxelles şi de regulile comunitare.

"Pe Facebook ori pe Google News găseşti liste întregi de priorităţi. Ştirile sînt personalizate: pentru mine, poate fi ştire ce i se întîmplă unui coleg sau unui vecin, nu numai ceea ce stabileşte media tradiţională că este o ştire. De fapt, aici apare diferenţa între jurnalismul tradiţional şi cel din această etapă."

Brazilia e ţara fotbalului. S-a spus chiar că fotbaliştii de acolo ar fi genetic diferiţi de cei din restul lumii. Antrenorul Arsène Wenger, de la Arsenal Londra, susţine că brazilienii ar avea gleznele mai scurte, ceea ce le dă posibilitatea unor execuţii la care alţii nici nu se gîndesc. Şi la ce le-a folosit? – veţi întreba.

Dacă, în urmă cu un deceniu, un deceniu şi jumătate, ne supărau cuvinte precum implementare, downladare, locaţie sau treinurire, în prezent, terminologia engleză a pătruns în arii mult mai subtile de comunicare, sugerînd virtuţi de rafinament stilistic. Ţinem speech-uri, şi nu alocuţiuni.

Din viaţa orientală erau desprinşi hamalii şi lustragiii. Şi unii, şi alţii, indispensabili pe vremuri, supravieţuiseră chiar în plină perioadă comunistă. Era destul ca să se dea jos din tren cineva şi se îngrămădeau în jurul său profesioniştii gata să-şi încarce spinarea cu un maldăr de geamantane.

UDMR a ameninţat să iasă de la guvernare pentru că Guvernul României a susţinut poziţia Comisiei Europene privind respingerea unui pachet european de drepturi pentru minorităţi. Iată o premieră: o criză de coaliţie în România, pe o temă care ţine de prestaţia României în UE.

Sîntem inundaţi, zi de zi, de „evenimente“ inconsistente, zgomotoase, dar vide, mediatizate abundent, la graniţa dintre „actualitate“ şi neant. O perfectă regie pentru a pune o surdină grea pe evenimentele adevărate, pe urmele adînci, dar discrete pe care le lasă în peisajul României contemporane şi alţi „eroi“ decît cei cu ghiul pe deget, cu cătuşe la mîini şi cu discurs de ospătar reciclat.

Cînd m-am suit în taxi, mi-am dorit imediat să fi rămas în avion, deşi la aterizare ne scuturase de credeam că nu o să mai ajung niciodată întreg acasă. Dar nici o cursă în taxi la Marsilia nu este tocmai o plimbare tihnită de duminică.

Puţine cuvinte româneşti au intrat în circulaţia internaţională; în genere, presa din alte ţări a adus în circulaţie termeni şi expresii legate de evenimente politice ale actualităţii (securitate, conducător) sau de pitorescul turistic şi culoarea locală, dar acestea au avut doar o existenţă efemeră.

Profesorii de limba română se laudă adesea că materia pe care o predau e cea dintîi în catalog. Motivul? Exprimă cel mai elocvent identitatea noastră ca popor. Dar mai este şi un alt motiv, cel puţin la fel de legitim ca şi primul, în ordine didactică, de această dată, nu patriotică.

UKIP a cîştigat doar alegerile pentru Parlamentul European, dar guvernul de la Londra se poartă ca şi cum Farage ar fi dobîndit deja puterea în totalitate. După cum relatează ziarul Adevărul, Partidul Conservator din Marea Britanie şi-ar fi definivat setul de măsuri pentru limitarea imigraţiei.

În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“, idealist-egalitare, sindicalist-socialiste.

Sper să fi auzit de dezbaterea din Parlamentul nostru naţional legată de cartelele telefonice vîndute doar cu buletinul şi, mai ales, de conexiunile la reţelele publice wireless (fără fir, carevasăzică) la care vă veţi conecta doar în schimbul datelor personale (telefon mobil, date de buletin etc.).

"E o întrecere culturală, morală, motivaţională, industrială, socială. Fotbalul e la nivelul extracţiei de minereuri, al agriculturii, al industriei uşoare, al IT-ului ori al construcţiei de maşini. E o decoraţie în pieptul unui popor. Unii arată chiar a generali sovietici. De aceea cîştigătoarea se alege mereu dintr-un club restrîns."

Au înfiinţat o asociaţie numită „Metru Cub – resurse pentru cultură“ şi se ocupă de management cultural. Raluca Pop şi Ioana Tamaş s-au specializat în politici culturale şi fac parte dintr-o generaţie care, în următorii ani, va schimba felul nostru tradiţional de a privi cultura.

Aşteptam pe culoarul unei clădiri de sticlă să-i iau interviu unui mare personaj din America. M-a întîmpinat cea care se ocupa de relaţiile lui cu presa, în acea vizită. Ajunsesem cu cîteva minute înainte de ora fixată, dar ea s-a scuzat, spunîndu-mi că omul nostru e într-o întîlnire importantă care se prelungeşte.

La începutul anilor ’80, pe cînd eram elev în clasa a V-a, am petrecut, la un moment dat, un concediu, împreună cu părinţii, la Mamaia. Taică-meu tocmai primise drepturile de autor pentru o carte (o, tempora!) şi, ca atare, ne-am făcut de cap, vreo două săptămîni, la unul dintre cele mai selecte hoteluri din staţiune.

Am mai scris aici, o dată sau de două ori, despre dispariţia unor meserii a căror prezenţă în Bucureşti era folositoare. Această utilitate era însă în legătură cu condiţiile economice şi sociale care s-au schimbat în cursul anilor, nu puţini, ai unei vieţi ca a mea.

O idee stupidă bîntuie Europa şi pregăteşte terenul pentru ca europenii să clipească primii sub privirea de barbugiu geopolitic a lui Vladimir Putin: Europa ar fi provocat Rusia, iar aceasta doar reacţionează. În varianta sa moderat de stupidă, teoria asta spune că Uniunea Europeană ar fi greşit pentru că nu a calculat corect puterea de reacţie a Rusiei şi ar fi asumat, deci, riscuri inutile.

Îmi place să văd filme de Nae Caranfil. Îmi place să văd şi filme de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, sau de Corneliu Porumboiu. Dar motivele sînt, de fiecare dată, altele. În cazul lui Nae Caranfil, satisfacţia mea vine din faptul că mă simt confirmat în toate idiosincraziile mele.

România a cunoscut, programatic, două tranziţii contradictorii: una spre capitalism, una spre feudalism. Instrumentul tranziţiei economice a fost acelaşi în ambele cazuri: „privatizarea“, adică transferul necesar al proprietăţii de la stat la privat, deci la foştii şi mai ales viitorii proprietari.

Subiectele probei de limba şi literatura română a examenului naţional la care-au participat absolvenţii clasei a VIII-a au născut, ca şi în alţi ani, discuţii aprinse. Criticile aduse au fost justificate, dar nu neapărat utile, pentru că s-au amestecat, din nou, cu diverse nostalgii, resentimente, zvonuri, impresii subiective.

Ţineam nişte cursuri de formare pentru profesorii de română şi m-am gîndit să fac următorul experiment: le-am propus să noteze rezolvarea unei teme de casă a unui elev de liceu şi să-şi justifice evaluarea. Am constatat că notele acordate acopereau toată scala de la 10 (cu felicitări) la 1 (cu blam).

Iată că liderii europeni n-au stat prea mult pe gînduri la ultimul Consiliu şi au decis, în premieră, să supună la vot nominalizarea pentru şefia Comisiei Europene. Adică exact aşa cum a cerut premierul britanic David Cameron, bravînd, desigur, cu gîndul că partenerii săi nu vor face pasul. Iată că l-au făcut.

Nu doar geografic, Uniunea Europeană se întinde de la Marea Britanie la România – ceea ce este, în toate sensurile, o distanţă enormă. Cea mai occidentală ţară a Uniunii are interese exact opuse celei mai orientale ţări, în privinţa viitorului acesteia.

Înainte de preluarea mandatului, timp de mai bine de şase luni, toţi membrii guvernului ţării respective au trecut printr-o şcoală ad-hoc. Au aflat ce să faci şi ce să nu faci prin sălile de şedinţe, cum să-i tratezi pe ziarişti, care e echilibrul instituţional de forţe din Bruxelles.

Şcolile private s-au înmulţit în România, dar în percepţia publică, ele par mai degrabă nişte „insule“ care nu se încadrează în „sistem“. Am invitat-o pe Mona Muşat la o discuţie despre ce şi cum sînt şcolile private, pentru că ştie din experienţă proprie: a iniţiat recent o nouă instituţie privată de educaţie – Şcoala Aletheea.

Ca de fiecare dată, admiterea la licee şi bacul creează o întreagă isterie naţională. Nu e an în care printre subiectele de examen să nu apară cel puţin un punct controversat care să devină apoi subiect de ştiri şi contestaţii. Se cer demisii, se iese în stradă etc.

Se povesteşte, în blocul unde locuiesc, că domnul Nicoară Marmalache, un locatar veteran de la scara B, a fost foarte bucuros de Paşti, cînd fiul lui, Bogdănel, a revenit acasă din Anglia, pentru o scurtă vacanţă, după ani îndelungaţi de absenţă.

Anul acesta se împlineşte, se pare, o cifră rotundă de la naşterea lui Avram Iancu. 190 de ani –  spun unii. Alţii ar zice că doar 186, dar asta e altă poveste care aruncă perdele de fum în jurul naşterii sale. Cifra oficială rămîne, totuşi, 1824.

Consiliul European de la sfîrşitul săptămînii trecute a creat două precedente istorice: a) acceptul şefilor de state naţionale asupra procedurii parlamentare de desemnare a şefului Comisiei şi b) un vot formal pentru nominalizarea acestui şef al Comisiei.

Una dintre vorbele preferate ale lui Mircea Dinescu – o vorbă care, de altfel, m-a scos din minţi în cîteva rînduri – este: „Să nu ne patetizăm!“ Amestec de relativism autohton, împăciuitorism tandru, umor strămoşesc şi iresponsabilitate bonomă, vorba lui Mircea are, totuşi, metafizica ei.

Cînd i-a creat pe englezi, Dumnezeu era prost dispus. A început cu bărbatul, bineînţeles, pe care l-a înzestrat ca pe toţi ceilalţi bărbaţi. Pe urmă însă, s-a lăsat pradă proastei Sale dispoziţii şi l-a hărăzit unei vieţi amare: „Să ai parte de cele mai urîte femei din lume şi să nu cunoşti bucate mai alese decît cartofii copţi".

Denumirile relaţiilor de familie nu sînt totdeauna uşor de utilizat; unii termeni sînt chiar rari în uz, vorbitorii încurcîndu-se în ei şi evitîndu-i. Nu e rară situaţia în care cineva îşi pierde şirul şi răbdarea încercînd să explice în ce fel de relaţie e cu vreo rubedenie mai îndepărtată.

Iar a început! Ziarele duduie, părinţii-s nervoşi, copiii – cu inima cît un purice. În rest, lumea îşi vede de treabă: iar a început, dar de terminat nu se termină niciodată. Reîncepe la anul din nou. Anul ăsta – aflăm de la ştiri – nu s-au înscris la bac cam un sfert dintre proaspeţii absolvenţi de liceu. Poate au vrut să se mai gîndească.

Nu numai România este zguduită în zilele acestea de un seism politic. Şi Polonia este. Cu o deosebire: în Polonia, tema scandalului face parte din registrul să-i zicem serios. Este vorba despre relaţii „nepotrivite“ dintre Banca Centrală şi guvern, sau despre abordări „neortodoxe“ ale politicii de alianţe şi de securitate.

Pe la 14 ani, admiram atît de intens muzica operei Bărbierul din Sevilla, încît nu puteam să o ascult pînă la sfîrşit. Cam pe la începutul actului al doilea, nu mai puteam asculta mai mult decît ce ascultasem deja – eram ca un butoi care se umpluse ochi de încîntare şi, de-acuma, orice strop în plus îl făcea să dea pe-afară.

Stau şi mă tot frămînt: de ce am o senzaţie teribilă de disconfort văzînd la televizor tamtamul legat de aventurile judiciare ale fratelui preşedintelui? În fond, ar trebui să fiu cetăţeanul perfect al unui stat de drept, convins că nimeni nu este mai presus de lege.

În mintea multora, numele serviciului secret israelian e asociat cu tot felul de teorii ale conspiraţiei mondiale, cu asasinate şi operaţiuni ca-n filmele cu James Bond. Într-o carte scrisă de Michael Bar-Zohar şi Nissim Mishal sînt descrise o serie de operaţiuni importante ale acestui serviciu...

Casa Balmuş – pentru cine nu ştie – este o cochetă vilă interbelică, situată în partea cea mai selectă (aristocratică) a Dealului Copou din Iaşi. Imobilul reprezintă, de mult timp, locul de găzduire a oaspeţilor academici de seamă, care-şi vizitează periodic confraţii din învăţămîntul superior moldav.

A mai fost vorba aici de strada Sfinţii Voievozi, care, pînă acum, s-a păstrat în centrul unei insule de clădiri vechi, la vest de Calea Victoriei. De cîtva timp, a dat şi pe aici grija de economii. Sigur că oamenii n-au tot ce le trebuie – cînd au avut? –, dar se mai şi iau unii după alţii.

Vulnerabilitatea pieţei energetice interne a UE a devenit mai accentuată odată cu criza Rusia – Ucraina, subliniind în special importanţa securizării surselor de energie. În luna martie a acestui an, Consiliul European a cerut un nou plan pentru a reduce dependenţa energetică a UE.

Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpinat domnul Coposu imediat după Revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e, totuşi, educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc.

Stereotipurile locale, imaginea defavorabilă a celuilalt – din altă regiune a ţării – au existat în permanenţă, subteran, şi sînt acum extrem de vizibile în Internet, un spaţiu favorabil afirmării identităţilor de grup şi stigmatizării anonime a altor comunităţi (în forumuri, comentarii pe site-urile ziarelor şi ale posturilor de televiziune).

Preocuparea pentru calitate a apărut relativ tîrziu, la vreun deceniu şi mai bine după căderea comunismului. După răsturnarea regimului lui Ceauşescu, au răbufnit o serie de probleme mult mai stringente şi mai contondente, faţă de care grija pentru calitate rămînea pe post de tichie de mărgăritar.

Imediat după ce Moscova a anunţat închiderea robinetului, după eşecul negocierilor UE – Rusia privind livrările de gaze către Ucraina, premierul Victor Ponta a ţinut să facă un anunţ liniştitor: România nu va fi afectată, cel puţin în următoarele şase luni.

Luna trecută, la New York, Casa de Licitaţii Christie’s a vîndut obiecte de artă, datînd din perioadele postbelică şi contemporană, în valoare de 745 de milioane de dolari, atingînd astfel recordul absolut al sumelor tranzacţionate la o singură licitaţie.