Proiecte cu final incert

Cuvîntul „proiect“ s-a îmbogăţit în ultimul timp în limba română cu un sens nou, încă neînregistrat cu acurateţe în dicţionare: un text scris, prin care ceri ceva (în general, bani) cuiva (de regulă, o instituţie finanţatoare) pentru a face ceva (în principiu, ceea ce e dispusă instituţia cu pricina să finanţeze).

N-a fost uşor să se înveţe această nouă meserie şi, chiar şi în ziua de azi, scrierea de proiecte a rămas un exerciţiu incert şi traumatizant. 

Acum o vreme, participam, în cadrul Centrului „Educaţia 2000 +“, într-un program cu titulatura simbolică „reforma la firul ierbii“, la abilitarea directorilor de şcoli şi a profesorilor în redactarea de proiecte care să servească dezvoltării şcolilor în care lucrau. De departe cele mai mari dificultăţi le ridica cerinţa de a gîndi întreg proiectul în perspectiva unor „rezultate măsurabile“. Cum adică – se mirau cei în cauză –, noi trebuie să ne batem capul cum să măsurăm ce va fi ieşit, încă dinainte de a ne apuca de treabă?  

Nu o dată s-a spus despre cultura română că stă sub semnul nefast al eternei reîntoarceri. Parcă totul trebuie luat de la început, din nou şi din nou. Şi asta, în ciuda faptului că, poate dintr-un impuls compensator, ochirile noastre retrospective – ca, de pildă, marile istorii, de ieri şi de azi, ale literaturii române – etalează o imperturbabilă evoluţie organică. Pînă şi neobosita frază de manual „Cutare şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea...“ vorbeşte despre utopia efortului colectiv la ridicarea edificiului milenar, chiar dacă, printre rîndurile istoriei, vezi mai degrabă zbucium şi sfîşiere. De la Etymologicum Magnum Romaniae la condamnarea comunismului, de la Academia de la Cotnari a lui Despot, la tribulaţiile Institutului Cultural Român, dai la tot pasul peste elanuri îngropate sau risipite în nenumărate meandre, peste mari proiecte cu final incert.

Şi de-ar fi numai acestea – cele mari. Cam tot aşa ne comportăm însă şi în rutina noastră cotidiană. Valorizăm cu emfază munca – truda, cazna, efortul – şi, în ciuda unor prejudecăţi împămîntenite, se pare că nu ne zgîrcim cu ele. Dar uităm, luaţi de val, să ne mai tragem un pic deoparte şi să ne mai şi uităm, cu calm şi detaşare, la ce-am realizat. Adesea ni se pare chiar meschin să tragem linie şi să facem socoteala.

Şi ce-ar fi rău în asta? – veţi spune, poate. Măsurătoarea e treabă de contabil. Misiunea noastră e alta. „Scrieţi, băieţi...“ – cum suna celebra vorbă a lui Heliade. Noi alegem, în termeni noiceeni, somnambulismul creator, refuzîndu-ne lucidităţii sterile.

Numai că meschina aplecare evaluativă este cea care situează acţiunile noastre în planul valorii. Trîmbiţata „criză a valorilor“ din România de azi nu e de pus doar în contul degringoladei sociale, ci şi pe seama precarităţii, a inconsistenţei instrumentelor noastre de măsură a ce e demn de apreciat sau de respins. Să fie apariţia în „Zece pentru România“ sau felul în care un coleg de breaslă citeşte un CV onest întocmit? Un Q7 tunat sau o recomandare dată unui prieten pentru un meşter care ţi-a zugrăvit ca lumea apartamentul? Cum putem afla ce-i mai de preţ?

În învăţămînt, inapetenţa noastră pentru evaluare e cronică şi flagrantă. Din 100 de lucrări pentru gradul I, nu ştiu dacă nimereşti mai mult de două-trei pe teme de evaluare. Fac eu însumi parte din categoria profesorilor care n-ar da în ruptul capului dintr-un ceas dedicat pregătirii cursurilor măcar zece minute de reflecţie pe marginea construcţiei examenelor sau a cerinţelor de lucrări de seminar. Şi-mi propun de ceva vreme să schimb măcar un pic girueta!

Suveranitatea profesorilor din universitar asupra notelor acordate a creat o tipologie largă şi pitorească. Pe de o parte, insul galanton, pentru care notele sînt un bizar atavism şcolar şi pentru care nouăle e o severă şi totodată blîndă ocară la adresa studentului. La extrema opusă, magistrul dezgustat de ignoranţa tineretului de azi, pentru care nota de trecere e maximumul la care poate aspira un învăţăcel aflat la început de drum. Sau examinatorul acribic, care adună şi scade sutimi cu precizia unui farmacist în prepararea de poţiuni primejdioase şi obţine, nu o dată, în final, punctaje negative. Sau evaluatorul ghiduş, pentru care un examen reuşit trebuie să fie, întîi de toate, o surpriză pentru studenţi, precum cadourile de ziua de naştere, chiar dacă nu la fel de îmbucurătoare.

Sincer să fiu, n-am habar pe unde mă aflu în galeria profesorilor – evaluatori. Încerc, pe cît posibil, să păstrez o formă „clasică“ – dar pentru mine relevantă – de notare, aceea prin examinare orală. Asta pentru că, deşi ostenitoare şi cronofagă, îmi dă şansa de a intra în dialog cu studenţii, cum cu greu poţi face într-un amfiteatru cu vreo sută de cursanţi. Şi, în felul acesta, îmi mai diminuez senzaţia de dialog al surzilor, care mă vizitează în răstimpuri: noi – preocupaţi de ce predăm, ei – interesaţi de cum îşi iau examenele. N-am putea găsi o formulă de conciliere?

Acum o vreme, am inaugurat un curs opţional care s-a bucurat de o neaşteptată popularitate. Poate pentru că se numea „Imagini ale corpului în literatură“. La final, le-am cerut cursanţilor să facă referate pe teme abordate la curs. Referatele primite erau, cum se întîmplă, de tot felul, de la excepţional în jos pînă la inadmisibil. Am stabilit o dată pentru comunicarea notelor şi, pentru că erau multe, am cerut îngăduinţa ca, după citirea întregului pomelnic, să rezerv comentariile doar pentru cei doritori de explicaţii. Simţeam, pe măsură ce citeam, că ceva era în neregulă. Şi, într-adevăr, după anunţarea rezultatelor, studenţii au dat năvală către uşă, cu chipuri posace şi contrariate. Doar cîţiva au dorit să afle de ce primiseră nota acordată – mai toţi cu 10 sau cu 9. Un coleg mai în vîrstă mi-a explicat ulterior situaţia: „Ce Dumnezeu! Era doar un opţional!“ În anul următor, numărul participanţilor a scăzut considerabil.

Dincolo de anecdotica sutelor de exemple posibile, cred că evaluarea ar trebui să poată fi percepută ca o formă de comunicare, de dialog. Dar pentru asta ar mai fi nevoie de un detaliu: de o cultură a evaluării, care să facă dialogul posibil. Poate atunci o să ne mai domolim larma vorbelor aruncate în jur cu obidă sau euforie, despre un om, despre o instituţie, despre o guvernare, despre o istorie, despre o ţară. De pildă, a noastră.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.