Un recviem pentru tehnocraţie

În 2010, cînd guvernatorul Louisianei, Bobby Jindal, a prezentat o schemă de 220 de milioane de dolari, prin care se utilizau diguri de nisip pentru blocarea petrolului scăpat în Golful Mexic de la o platformă petrolieră a British Petroleum, oamenii de ştiinţă s-au opus planului, declarînd că, dincolo de daunele asupra ecosistemelor locale, acest sistem ar aduce foarte puţin în plus. Chiar şi după ce o comisie naţională care a investigat deversarea a declarat iniţiativa drept un eşec, dat fiind că a captat numai 1000 dintre cele aproape 5 milioane de barili de petrol (la cît se estimase întreaga cantitate ajunsă în mare), Jindal nu a dat înapoi, numind declaraţiile o „poveste revizionistă partizană pe cheltuiala contribuabililor“.

Răspunsul lui Jindal reflectă un anumit trend – potenţial catastrofic –, de îndepărtare de la elaborarea politicilor pe baze ştiinţifice. Nu asta e ceea ce îmi imaginam că ar trebui să fie politica secolului XXI. Cînd am absolvit Ştiinţele Umane, în anii ’70, mentorii mei tunau împotriva venirii statului tehnocratic. Politicienii, mi se spunea, vor asculta în curînd doar de experţii care vor sacrifica valorile umane în interesul eficienţei, în vreme ce vocile oamenilor de rînd se vor îneca.

Măcar dacă o parte din acest scenariu ar fi adevărată. Astăzi, chestiunile pentru care realitatea contează cu adevărat – de exemplu, siguranţa alimentelor provenite din organisme modificate genetic, riscurile legate de extracţia petrolului şi a gazelor de şist, precum şi impactul încălzirii globale – sînt dezbătute fără a se ţine seama de dovezile ştiinţifice, sau într-un mod care foloseşte distorsionat şi selectiv informaţiile, pentru promovarea poziţiei alese. Politicienii şi activiştii prezintă aceste probleme ca pe nişte conflicte sociale sau chestiuni de morală: mari afaceri contra micilor fermieri, opresorii vs eliberatorii sau complotiştii urmărind să-i înşele pe cetăţenii nevinovaţi.

De exemplu, după un recent raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care avertiza că dezastrul nuclear de la Fukushima, din Japonia, a crescut doar cu puţin riscul localnicilor de a se îmbolnăvi de anumite tipuri de cancer, organizaţia ecologistă Greenpeace, considerînd cifrele prea mici, a denunţat raportul ca fiind „o declaraţie politică pentru protejarea industriei nucleare“. În mod similar, Robert F. Kennedy Jr., un activist american de mediu, a acuzat guvernul Statelor Unite şi industria de medicamente de o conspiraţie în vederea ascunderii legăturii dintre vaccinurile făcute copiilor şi autism – o legătură pentru care nu există nici un fel de dovezi ştiinţifice.

De asemenea, reprezentantul american Paul Ryan, un fost candidat republican la funcţia de vicepreşedinte, a acuzat climatologi de vîrf că ar fi complotat în scopul de a dovedi că schimbările climatice ar fi reale şi a votat pentru anularea planurilor de protecţie climatică şi pentru concedierea consilierilor de specialitate ai Casei Albe. Şi, în ciuda absenţei unor dovezi că telefoanele mobile prezintă vreun fel de pericol, fostul reprezentant democrat Dennis Kucinich, pretinzînd că oficialii ar fi ascuns informaţii, a introdus Cell Phone Right to Know Act pentru a cere înscrierea unor avertismente de radiaţii pe aparate.

Pseudoştiinţa şi analfabetismul ştiinţific erau, de obicei, domeniul astrologilor, al vracilor şi al altor şarlatani cărora însă le lipsea influenţa pentru a deveni o ameninţare socială majoră. Astăzi, să acţionezi împotriva evidenţelor ştiinţifice este avantajos din punct de vedere politic: oferă politicienilor de stînga şi de dreapta deopotrivă ocazia de a cocheta cu o imagine populistă, antielitistă. Dar această abordare pune în pericol sănătatea publică şi planeta, iar unii oameni de ştiinţă au început să se teamă de posibila instalare a unei noi „ere întunecate feudaliste“.

Ce se întîmplă cu statul tehnocratic bazat pe ştiinţă, de care profesorii mei de la umanioare se temeau?

Adevărul este că faptele şi dovezile ştiinţifice cu greutate nu au avut niciodată vreo autoritate specială în conturarea politicii; pentru liderii politici, viziunea unui savant nu e decît o altă opinie. Profesorii mei umanişti veneau dintr-o epocă imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial – cîştigat cu radarul şi încheiat cu bomba atomică –, cînd perspectiva ştiinţifică nu avea nevoie de prozelitism pentru a-şi garanta autoritatea. Dar asta reflecta nu atît o credinţă raţională în ideea că ştiinţa trebuie respectată în luarea deciziilor, cît mai degrabă o reacţie entuziastă la rolul pe care ştiinţa l-a jucat în timpul Războiului.

Un asemenea entuziasm a crescut teama de ceea ce politologul Roger Pielke Jr. numea transformarea „politicilor de avort“ în „politici de tornadă“. Dezbaterea care precede o decizie colectivă despre avort este despre valori – nu există un scop comun, iar informaţiile ştiinţifice sînt complete, dar irelevante. În schimb, cînd e de luat o decizie colectivă despre cum trebuie să ne confruntăm cu o tornadă care se apropie, există un scop comun indiscutabil şi ignorarea experţilor ar fi pe de-a-ntregul iraţională. O cultură tehnocratică în care vocile ştiinţei domină – avertiza Pielke – îi ispiteşte pe politicieni să folosească sfaturile experţilor în chestiuni tehnice („Întruneşte X standardele de securitate?“) pentru a-şi ascunde agendele politice („X este lucrul corect care trebuie făcut“).

Acum, că s-a stins charisma ştiinţei de după al Doilea Război Mondial, politicienii aleg un drum opus. Ei sînt din ce în ce mai tentaţi să ignore cu totul descoperirile ştiinţifice şi să facă din valori centrul dezbaterilor de politici publice. Pe scurt, ei se întorc de la „politicile de tornadă“ către cele de avort...

Ştiinţa e departe de a fi perfectă. Cei care o practică nu sînt născuţi mai virtuoşi decît oricine altcineva iar munca lor nu e mai puţin vulnerabilă la erori şi abuzuri. Diferenţa este că oamenii de ştiinţă s-au luptat pentru a instituţionaliza un proces care implică observaţii extinse, experimente şi revizuiri independente care, pe termen lung, oferă o achiziţie mai fermă despre lume decît intuiţia şi atitudinea politică.

Sînt bucuros că nu trăim într-o tehnocraţie, condusă de experţi care să decidă scopurile noastre, mai degrabă decît să înainteze obiectivele pe care societatea le stabileşte. Dar am început să mă tem că trăiesc într-un stat ai cărui politicieni sînt mult mai interesaţi să proclame nobleţea unor obiective care nu pot fi atinse. Fără să avem o cale de aici acolo, ni se garantează rătăcirea. 

Robert P. Crease este profesor de filozofie la Universitatea Stony Brook din New York.

©Project Syndicate / Institute for Human Sciences, 2014
www.project-syndicate.org

traducere de Andrei MANOLESCU