Şoferul băştinaş
Aşteptam pe culoarul unei clădiri de sticlă să-i iau interviu unui mare personaj din America. M-a întîmpinat cea care se ocupa de relaţiile lui cu presa, în acea vizită. Ajunsesem cu cîteva minute înainte de ora fixată, dar ea s-a scuzat, spunîndu-mi că omul nostru e într-o întîlnire importantă care se prelungeşte.
Mi-a oferit cu pahar de apă şi a început a-mi face conversaţie. O englezoaică cu ochelari, genul corporatist, eficient şi cu o amabilitate profesională. „E foarte frumos aici“, mi-a spus, adăugînd că şi ea ar fi încîntată să lucreze într-o asemenea clădire modernă, de oţel şi sticlă, cu lifturi exterioare. M-am uitat la pereţii exteriori, transparenţi, care de fapt erau cam murdari. Nu găseam nimic frumos, mai ales că „sticla“ era împlîntată în mijlocul unui cartier de case, vechi şi liniştit. M-am mirat şi i-am spus că în Bucureşti există clădiri mai frumoase şi că eu nu m-aş simţi prea bine să lucrez în acel loc. „Ei, totuşi, să ai aşa lifturi interesante şi multe etaje“, a replicat ea. Am catalogat în minte afirmaţia ei drept o ciudăţenie şi am schimbat vorba. După o vreme, importantul personaj a ieşit din birou şi a început o discuţie cu consilierii săi, care-i spuneau că întregul program e în întîrziere. M-am temut că interviul meu ar putea fi în pericol, dar, în cele din urmă, distinsul personaj a hotărît că trebuie să mi-l acorde aşa cum era programat. Şi a stat de vorbă cu mine vreun sfert de oră.
Cînd am ieşit din birou, englezoaica m-a luat din nou în primire să mă întrebe dacă totul a fost ok. I-am spus că da. Atunci, eliberată parcă de toate grijile profesionale din acea zi, m-a întrebat cum ar putea ajunge la hotelul Radisson, unde era cazată. Se afla pentru prima oară în Bucureşti şi era cam derutată. N-am prea reuşit să-i explic, traseul era complicat. Mi-a spus că nu vrea să ia un taxi şi părea să aibă o oarecare teamă de chestia asta. „Ştii ce“, i-am zis, „pot să te duc eu cu maşina pînă acolo, că pentru mine nu înseamnă cine ştie ce ocol.“ „Oh, great!“, a exclamat ea.
Pe drum a început să mă întrebe tot felul de lucruri despre oraş. Eu i-am dat explicaţii despre ce vedea pe geam: străzi şi case vechi din perioada interbelică, Piaţa Romană cu Academia de Studii Economice, Muzeul Literaturii Române (acum evacuat), curtea Academiei, Cazinoul Victoria în paragină, fost teatru de revistă şi ambasadă a Germaniei în anii războiului, Casa Vernescu – pe atunci încă sediul Uniunii Scriitorilor, Muzeul Colecţiilor de Artă, Palatul Ştirbei. Ea se minuna iar eu eram tot mai cuprins de mîndrie patriotică, bucuros de cîte lucruri interesante găsisem pe un traseu aşa de scurt.
În sfîrşit, am ajuns la Radisson, unde i-am spus că a stat şi Madonna cînd a concertat la Bucureşti şi i-am arătat cu degetul Piaţa Revoluţiei, Palatul Regal cu Muzeul său de Artă şi Ateneul. Înainte să coboare, mi-a mulţumit, spunînd că i s-a părut foarte interesant ca în primul oraş din Estul Europei în care călătoreşte să aibă un ghid local aşa bine informat.
Afirmaţia asta nu avea nimic rău în sine, ba chiar intenţia era de laudă, dar tonul cu care a spus-o mi-a dat de gîndit. Mi-am adus aminte de anterioarele laude la adresa clădirii de sticlă murdară cu lifturi exterioare. Desigur că englezoaica era de mult obişnuită cu clădiri şi mai futuriste, dar nu se aştepta ca la noi, în România, să găsească ceva cît de cît asemănător. Şi gîndea probabil că, pentru nişte „amărîţi“ din Europa de Est, aşa ceva trebuie să fie un lucru de vis. În ciuda comunismului, mulţi dintre noi am crescut cu filmele americane şi englezeşti, am ascultat muzica lor şi le-am prins spiritul. Ne considerăm foarte apropiaţi ca valori. Dar cei dintre ei care au mai puţină experienţă, care sînt mai neinformaţi sau mai puţin atenţi, nu ştiu asta şi ne privesc ca pe nişte fiinţe din afara zonei lor culturale. În ochii unor astfel de persoane, ne aflăm – aşa cum spune profesorul Vintilă Mihăilescu în recentul său articol „Turist în neo-liberalism“ – „de partea cealaltă a puterii“. Campaniile presei tabloide britanice din ultima vreme nu fac decît să mărească această distanţă. Dovadă sînt şi gafele de tipul celei făcute de tenismanul Andy Murray care, lăudînd performanţele Simonei Halep, a lăsat să-i scape vorbele: „Nu-mi vine să cred că vine din România.“ Sigur, trebuie să recunoaştem că există şi destui concetăţeni care merită să fie astfel priviţi. Uneori, din păcate, chiar asta e realitatea.
Eu mărturisesc însă că, odată ce englezoaica a coborît în faţa hotelului, brusc m-am văzut în postura şoferului negru, arab sau indian din filme, care-i duce pe occidentali la hotelul luxos din centrul unei zone exotice şi potenţial periculoase. A nu se înţelege că m-am simţit prost sau că mi-a păsat în vreun fel. Dar a fost un fel de revelaţie. Eu o considerasem ca pe un fel de colegă în ale presei; ea, dincolo de politeţea perfectă, mă privea, de bună seamă, ca pe un soi de şerpaş local, care o rupe acceptabil pe englezeşte.
