Calitate, frate!

Ce cuvînt frumos, ce cuvînt irezistibil!

Nu-ţi poţi, de pildă, imagina pe cineva cerînd într-un magazin de textile: „Ştiţi, aş dori un jerseu de culoare mai spălăcită, mai răscroit pe la încheieturi, dacă se poate, să se scămoşeze după cel mult două-trei purtări şi să i se lungească un pic mînecile şi să se decoloreze cît de cît la primul spălat, mă rog, nu reuşesc să mă exprim exact, dar aş dori un jerseu care în nici un caz să nu fie de calitate. Mă scoate din minţi cuvîntul ăsta!“

Tot aşa stau lucrurile şi cu educaţia. Într-un glas, ne dorim cu toţii „un învăţămînt de calitate“. Întrebarea este: cînd rostim formula magică, ne şi gîndim cu toţii cam la acelaşi lucru? Sau e mai degrabă ca-n bancurile cu peştişorul de aur?

Preocuparea pentru calitate a apărut relativ tîrziu, cam la vreun deceniu şi mai bine după căderea comunismului, în sistemul de învăţămînt românesc. După răsturnarea regimului lui Ceauşescu, au răbufnit o serie de probleme mult mai stringente şi mai contondente, faţă de care grija pentru calitate rămînea pe post de tichie de mărgăritar: ce facem cu părinţii intraţi în greva foamei pentru că nu şi-au văzut copiii intraţi pe undeva pe la vreo facultate? Ce facem cu copiii care au intrat în greva spontană a abandonului şcolar? Ce facem cu profesorii care se războiau feroce între ei, pe căprării: titulari, transferaţi, detaşaţi, suplinitori sau pur şi simplu aspiranţi la o catedră? Ce facem cu cadrele didactice universitare, care-şi disputau şi ele, tot pe căprării, de la asistent pînă la profesor, mărimea normei didactice – adică surplusul de timp liber, că despre altceva nu putea fi vorba?

Mi-aduc şi azi aminte, cu nostalgie colorată de o tot mai vie briză de umor, de acele vremuri aurorale, în care era posibil totul şi nimic. Studenţii aveau zilnic o oră a lor în prime time pe un post de televiziune nou-înfiinţat, cu o emisiune care se chema – cum altfel? – Gaudeamus şi care debuta – tot atît de puţin surprinzător – cu Pink Floyd: „We don’t need no education, We don’t need no thought control… Teachers, leave them kids alone!“ Şi cereau „eliminarea repartiţiei, formă de iobăgizare a tineretului român“ (citez din memorie, cu convingerea, totuşi, că e exact), clamau trecerea detestatului modul psiho-pedagogic care consfinţea statutul universităţilor de fabrici de profesori din obligatoriu în facultativ sau deplîngeau soarta ingrată a colegilor lor de la „privatele“ răsărite ca ciupercile după ploaie, dar nici acceptate şi nici refuzate de autorităţi. În cîţiva ani, aveau să afle că ar fi fost mai convenabil, poate, să ceară desfiinţarea repartiţiei „obligatorii“ – o diferenţă de un singur cuvînt, atît – pentru că e în principiu mai bine să ţi se ofere un post pe care să-l poţi refuza decît să fii liber să nu accepţi nici un post disponibil; că să ai în sertar un atestat care să-ţi dea dreptul la o slujbă în învăţămînt nu strică; sau că ai lor colegi derutaţi şi umiliţi de la particulare vor căuta şi ei cîte un job cu studii superioare pe piaţa muncii, după ce-şi vor termina, tîrîş-grăpiş, facultatea.

Ani de zile, cifrele de şcolarizare au fost la latitudinea consiliilor facultăţilor, dat fiind că Ministerul plătea „pe post“, nu „pe student“, ca în zilele noastre. Şi, iarăşi bizar, universităţile de stat, neprimitoare de taxe la vremea respectivă, au răspuns, christic, „lăsaţi tinerii să vină la mine“. La Litere, prima reacţie de stopare a valului entuziast a venit tot din partea studenţilor din consiliu. „De ce avem nevoie de atîţia studenţi în facultate?“ ne-au întrebat ei. Pe moment, mi s-a părut iritant punctul lor de vedere, venind din partea celor care se văzuseră deja cu sacii în căruţă, deşi înţelegeam, şi eu, acest lucru simplu: că preţul dezvoltării cantitative se plăteşte, inevitabil, în contul calităţii. N-ai cum să scoţi Porsche pe bandă rulantă pentru toată suflarea.

Dar să lăsăm istoria, cu farmecele ei, să-şi vadă de treabă. Acum avem o ofertă de locuri la universitate care depăşeşte, per total, numărul reuşiţilor la bac. Acum avem un procent de studenţime, raportat la populaţia ţării, care ne aşază, măcar potenţial, în rîndul ţărilor „civilizate“ – un alt cuvînt savuros –, precum consumul de detergenţi sau de lactate pe cap de locuitor. Acum, certurile dintre diversele categorii de profesori, din preuniversitar, cît şi din universitar, au trecut din faza hard – cel dintîi ministru al Educaţiei de după ’89 nevoit să iasă prin curtea din spate a Ministerului, pentru că în faţă îl pîndeau reprezentanţii diverselor sindicate concurente – în faza soft, a conflictelor perpetuu mocnite pe treptele ierarhiei şi între generaţii. Acum abandonul şcolar nu mai e un fenomen eruptiv, ci unul endemic. Acum aproape toţi studenţii îşi iau şi modulul psiho-pedagogic, trecut cu mari emoţii în facultativ după ’90, că cine ştie... Acum avem şi ARACIS, şi ARACIP… şi calitatea e pe toate buzele. Acum ne putem trage un pic deoparte din vîltoarea vremii – oare? – şi să reflectăm.

Urmează, îmi pare rău s-o spun, partea de pedanterie. Vrem învăţămînt de calitate. Dar ştim ce-i aia?

Există multiple definiţii ale calităţii în educaţie. Şi nu prea seamănă una cu cealaltă. Spicuiesc dintre ele.

Dintr-un punct de vedere, calitatea se defineşte prin acţiunea formativă a actului educaţional. Este „valoarea adăugată“ pe care instrucţia o aduce în dezvoltarea personală a beneficiarilor. Se măsoară, ca atare, în diferenţa dintre input şi output, dintre cum a intrat şi cum a ieşit fiecare subiect într-un/dintr-un program de instruire.

Dintr-altă perspectivă, calitatea se exprimă, la nivel instituţional, prin relaţia dintre misiunea asumată şi realizări. În învăţămîntul public, cel puţin, reperul fundamental îl constituie idealul educaţional proiectat într-o serie de acte normative. Vrem, de pildă, o educaţie care să formeze minţi libere şi caractere independente, sau gîndire aplicată şi adaptabilitate situaţională? Ş.a.m.d. În acest caz, calitatea se măsoară în relaţie invers proporţională, prin distanţa dintre ideal şi realitate. Cu condiţia ca cel dintîi să fie cît de cît limpede, iar cea de-a doua – cît de cît măsurabilă.

Pentru un alt mod de abordare, calitatea e strîns ancorată în criteriul beneficiului social. Aici unitatea de măsură principală e angajabilitatea, pentru ciclurile finale, sau distribuţia pe treptele următoare – Cîţi la Sava? Cîţi la Neculce? – pentru ciclurile intermediare.

În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, calitatea serviciilor oferite de diversele instituţii de învăţămînt poate fi privită şi dintr-un unghi specific oricăror activităţi de „prestare“. Se cheamă, în jargon corporatist, client satisfaction. Şi poate urca la cote alarmant de înalte atunci cînd, de pildă, majoritatea „clienţilor“ îşi doresc un raport preţ – beneficii de forma: bani puţini, efort mic, consum de timp aşijderea, diplomă sigură.

Calitate, frate!

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.