Încuscrire şi cumetrie

Denumirile relaţiilor de familie nu sînt totdeauna uşor de utilizat; unii termeni sînt chiar rari în uz, vorbitorii încurcîndu-se în ei şi evitîndu-i. Nu e rară situaţia în care cineva îşi pierde şirul şi răbdarea încercînd să explice în ce fel de relaţie e cu vreo rubedenie mai îndepărtată. Un banc din perioada comunistă (păstrat probabil şi în perioada următoare) ilustra un ipotetic test de inteligenţă dat unui ministru al vremii („Cine e fiul tatălui meu şi nu sînt eu?“). La jumătatea secolului al XIX-lea, O şezătoare la ţară. Călătoria lui moş Albu a lui Anton Pann propunea ghicitori complicate de tipul „tatăl tău, tată şi mie; eu sor’ ţie, el mie soţie“; răspunsul, e drept, nu aducea în discuţie numai logica, ci şi incestul. Gradele de rudenie stabilite de sistemele juridice nu corespund întotdeauna celor populare, care sînt folosite cu o anume aproximaţie şi cu sensuri lărgite.  

Nu e deci de mirare că, în comentariile din ultima săptămînă asupra recentului scandal politic şi judiciar, s-a folosit, aproape fără excepţie, verbul a se încuscri: „Bomboana pe colivă o reprezintă însă încuscrirea cu familia prezidenţială“ (Adevărul, 19.06.2014); „a dat lovitura vieţii sale în momentul în care s-a încuscrit cu fratele Preşedintelui“ (evz.ro, 20.06.2014); „interlopii cu care s-a încuscrit“ (dcnews.ro); „interlopul oltean încuscrit cu fratele preşedintelui“ (click.ro) etc. Ar rezulta, din aceste citate, că prin botezarea unui copil se produce o încuscrire între familii. Nici din punct de vedere juridic sau religios, nici din punct de vedere lingvistic formularea nu e normală: încuscrirea priveşte relaţia prin alianţă (prin căsătorie), aşa cum termenii cuscru şi cuscră descriu raporturile reciproce între părinţii celor căsătoriţi. Din punct de vedere religios, botezul e definit ca „rudenie spirituală“, în care botezătorii devin un fel părinţi ai celui botezat – nu cuscri cu părinţii acestora. E drept, dicţionarele actuale acceptă un sens lărgit a lui a (se) încuscri („a fi sau a deveni rudă prin alianţă cu cineva“, DEX), în care elementul-cheie rămîne totuşi prin alianţă.  

De fapt, în română există un cuvînt vechi şi popular pentru relaţiile stabilite după botez, între naşi şi părinţii botezatului: cumetrie. În Pravila ritorului Lucaci (1581), vechea legislaţie religioasă stabilea cu extremă rigoare restricţiile cuscriei şi ale cumetriei: „Cade-se a şti de aceasta, că fiecăruia ce-s însoţiţi în lume, anume bărbatului şi muierei, că părinţii bărbatului, tatăl şi îma şi fraţii şi iarrăşi părinţii muiereei lui şi fraţilor ei întăia cuscrie se cheamă. Iarră verii primari a bărbatului şi a muieriei lui aceştia se cheamă a doa cuscrie. Iarră ai doi veri a muiereei şi a bărbatului iarăşi sîntu a treia cuscrie. Deaci cuscriia dentăiu cătră cuscria dentăiu şi cu ceaia a doa nu se vor luoa“; „Aşijdere şi pre cumătra cumătrului tău se nu o iai.“  

Se pare însă că termenii cumătru şi cumetrie sînt tot mai puţin folosiţi, poate şi pentru că au căpătat sensuri mai vagi sau conotaţii negative. Probabil că unii tineri din mediul urban au întîlnit cuvîntul cumătru mai ales în basme (cumătra vulpe) sau la Caragiale („«ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru.» Şi de colea pînă colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil“); oricum, nu-l folosesc pentru naşii lor din aceeaşi generaţie. Cumetria trezeşte asocieri semantice negative, vag suspecte; nu întîmplător s-a clişeizat sintagma depreciativă capitalism de cumetrie. În plus, verbul care face parte din familia lexicală a lui cumătru e prea puţin cunoscut: a încumetri există în dicţionare, dar a cam ieşit din uz. În Dicţionarul limbii române (dicţionarul academic al lui Puşcariu), a încumetri e ilustrat de citate mai vechi, dar de-o surprinzătoare actualitate: „Apoi, dacă ne-om încumetri, cum să nu-l votez?“ (Iacob Negruzzi) sau de exemple populare: „Era odată o capră încumătrită cu un urs.“ (Sbiera)

Verbul a se încuscri e mult mai răspîndit, iar conotaţiile sale nu par negative. E mai la îndemînă, deci, pentru jurnaliştii grăbiţi şi pentru formulările lor aproximative. E drept, nu putem nici să le recomandăm cu seriozitate să folosească învechitul a se încumetri.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).