Campionatul Mondial

Campionatul Mondial care se încheie s-a deosebit de altele prin ceva anume? 

Prin faptul că s-a disputat pe două continente, grupele în America de Sud, eliminatoriile în Europa. Atît de mare a fost diferenţa dintre exuberanţa primelor săptămîni, cu scoruri, execuţii şi răsturnări de situaţie fantastice, şi partea a doua extrem de carteziană, de-a dreptul şahistică. N-am văzut pe mai nimeni enervîndu-se în joc, nici măcar cînd cuţitul ajunsese la albul osului. Franţa contra Germaniei şi Columbia din prima repriză cu Brazilia au părut echipe sedate, incapabile să iasă din capsula în care le vîrîse situaţia rea. Cele care au ajuns în semifinale au părut nu neapărat că înving adversarele, ci mai degrabă că le strivesc sub o cultură tactică şi inteligenţă fotbalistică teribil de neplăcută ochiului drogat cu spectacolul celor dîntîi runde. În rest, am aflat cu surprinderea clasică memoriei scurte că Mondialul e mai mult decît despre fotbal, e despre ţări care îşi varsă frustrările războinice pe această scenă. E o întrecere culturală, morală, motivaţională, industrială, socială. Fotbalul e la nivelul extracţiei de minereuri, al agriculturii, al industriei uşoare, al IT-ului ori al construcţiei de maşini. E o decoraţie în pieptul unui popor. Unii arată chiar a generali sovietici. De aceea cîştigătoarea se alege mereu dintr-un club restrîns. De aceea fac senzaţie cei care croşetează cel mai bine binomul profesionalism – patriotism. Sînt naţii care îşi împing de la spate, cu tot ce pot, fotbaliştii. Şi sînt naţii care abia se tîrăsc şi sub care, din acest motiv, nu mai creşte nici iarba. A, dar parcă trebuia să scriu despre lucrurile noi. Îmi pare rău...