Cum se construieşte viaţa culturală a oraşelor – dialog cu Raluca POP şi Ioana TAMAŞ

Au înfiinţat o asociaţie numită „Metru Cub – resurse pentru cultură“ şi se ocupă de management cultural. Raluca Pop şi Ioana Tamaş s-au specializat în politici culturale şi fac parte dintr-o generaţie care, în următorii ani, va schimba felul nostru tradiţional de a privi cultura. În lumea de azi, cultura e o sursă de dezvoltare şi de coeziune socială. În România, aceste realităţi abia încep să fie descoperite.

Competiţia pentru titlul de Capitală culturală europeană pare să fi dinamizat oraşele româneşti. Cum se vede această competiţie din perspectiva specialistului?

Raluca Pop: Eu o văd ca pe o oportunitate, pentru că administraţiile locale încep să-şi pună problema ce înseamnă cultura pentru oraşele lor. Apoi, stau de vorbă cu operatorii culturali şi le cer părerea – lucru care, altminteri, se întîmplă foarte rar în România. Este o oportunitate spre a realiza strategii culturale pentru toate oraşele care intră în competiţie.

Ioana Tamaş: Toate reflectoarele s-au pus, brusc, pe cultură. Se descoperă dimensiunea socială şi economică a culturii, marele său potenţial pentru turism şi pentru coeziunea socială. Într-un fel, e redescoperirea roţii şi în România. În politicile culturale, aceste lucruri se ştiu de zeci de ani, sînt practicate şi măsurate. Dacă autorităţile locale vor să facă dosarele de candidatură şi strategiile pe cîţiva ani, au nişte instrumente colosale la îndemînă, venite din spaţiul vestic. Potenţialul culturii e foarte mare. Toate ramificaţiile pe care le are cultura – dincolo de „prestanţa scenică“ pe care noi o vedem ca spectatori – sînt absolut reale: ea acţionează în societate şi e foarte bine că se descoperă asta.

Discursul public de la noi e dominat de refrenul „nu sînt bani pentru cultură“. Ce înseamnă, în aceste condiţii, dimensiunea economică a culturii?

R.P.: Există cercetări care arată nu doar ce se dă la bugetul culturii, dar şi ce produce cultura, ce se întoarce la buget sub formă de taxe din activitatea culturală şi creativă. Ministerul Culturii a încercat, la un moment dat, împreună cu Ministerul Economiei, o strategie pentru industriile creative, dar a rămas la stadiul de draft. Se tot vorbeşte, pe la dezbateri, despre potenţialul economic al culturii, dar pînă în acest moment nu am văzut nici o administraţie publică să ia în serios acest lucru. Există nişte studii făcute de Centrul de Cercetări care arată că industriile bazate pe copyright au o contribuţie însemnată la PIB, mai mare decît alte domenii care ni se par mai „bogate“.

I.T.: Nu sînt atît de puţini bani pentru cultură. Şi bugetul pentru cultură al Poloniei se situează sub 1% din PIB (e 0,7%). Într-un singur an a avut România peste 1% (în 2007, cînd a fost Sibiul Capitală culturală europeană). Am făcut un studiu despre descentralizare şi înfiinţarea de instituţii culturale noi şi finanţarea după 1990 (în domeniul teatrului). A fost frapant pentru mine să constat că România este un exemplu de ţară care a susţinut generos instituţiile culturale, după 1990: n-a existat presiunea de a da afară din angajaţi, nu au fost lăsate să se degradeze clădirile etc. Aşa că plîngerea continuă ar trebui să se îndrepte în altă direcţie: cum sînt cheltuiţi banii, cine are acces la ei. În Ungaria, de pildă, după schimbarea guvernului, n-au mai fost finanţate acele domenii ale artelor care aveau o dimensiune protestatară, pur şi simplu.  

În ce fel dezvoltarea culturală contribuie la coeziunea socială?

I.T.: Capitala culturală atrage atenţia, îi mobilizează pe artişti, pe creatori, ONG-urile. Toată această mobilizare arată, în statistici, o mare implicare a comunităţii, a cetăţenilor în viaţa oraşului. Investirea în cultură a arătat că produce cetăţeni mult mai implicaţi, inclusiv unele categorii defavorizate, de vîrste şi niveluri educaţionale diferite. Ceea ce le dă sentimentul de apartenenţă la comunitate.  

R.P.: Cred că trebuie să ne concentrăm pe recunoaşterea mai multor organizaţii care fac cultură şi care sînt eligibile pentru finanţarea publică. Mă refer la luarea în serios şi ascultarea operatorilor culturali nonprofit (care sînt cei mai dinamici şi cei mai flexibili). În zona grupurilor defavorizate sau a coeziunii sociale, de pildă, sînt foarte puţine instituţii publice care să propună proiecte; în schimb, sînt multe organizaţii nonprofit care se ocupă de asta şi nu prea sînt recunoscute. Trebuie să pornim de la înţelegerea, de către administraţia publică, a faptului că ceea ce numim cultura cu bani publici poate fi făcută de ONG-uri. Din această recunoaştere ar decurge felul cum se cheltuiesc banii şi putem analiza cine îi cheltuieşte mai eficient. De altfel, oraşele care sînt în competiţia pentru Capitală culturală europeană trebuie să aibă grijă de acest aspect, pentru că este o dimensiune pe care Uniunea Europeană o urmăreşte în dosarul de candidatură: implicarea cetăţenilor şi a societăţii civile. Ar fi păcat ca autorităţile doar să mimeze această implicare în faza alcătuirii dosarului. Aşa s-a întîmplat la Pecs, în 2010: au făcut un program frumos şi complex împreună cu operatorii culturali privaţi, dar, în momentul implementării, au uitat de ei şi s-au întors tot la investiţia în instituţiile publice, la lucrurile pe care ştiau să le facă.

Anul trecut, la Maastricht, am văzut că oraşul era plin de afişe şi steguleţe care anunţau candidatura pentru Capitală culturală europeană în 2019. Iar Maastricht candidează în numele unei regiuni care include şi comunităţi din Belgia şi Germania. E posibil şi la noi?

I.T.: Se întîmplă şi la noi, la Timişoara, unde cafenelele sînt pline de anunţuri despre candidatură, iar comunitatea artiştilor e foarte interesată de ce se va întîmpla, ONG-urile culturale sînt şi ele active. E cu atît mai important pentru o ţară fostă comunistă. Deşi au trecut aproape 25 de ani de la căderea comunismului, încă păstrăm o foarte grea practică de neconsultare, ţinem cu dinţii de nişte instituţii publice şi de un singur model de funcţionare a culturii. ONG-urile vin spre autorităţi. Problema este cum decid autorităţile să le răspundă şi să le legitimeze, să le creadă pe cuvînt că ştiu ce fac.

R.P.: Eu sînt mai sceptică în legătură cu posibilitatea ca, la noi, un oraş să poată candida în numele unei regiuni, ca la Maastricht. Aşa s-a întîmplat şi la Maribor, care a fost capitală culturală şi a lansat programul în cinci oraşe. Cred însă că, în România, lupta politică va sabota complet un asemenea demers. Chiar dacă, poate, se vor face nişte alianţe efemere între localităţi care acum au primarii sau Consiliile Locale de o culoare politică similară, după alegeri se vor pierde. Nu avem cultura administraţiei publice.  

Totuşi, trebuie făcute nişte strategii pe zece ani. Cum vor putea fi aplicate dacă, după alegeri, totul se schimbă?

I.T.: O să facem ce-am făcut şi pînă acum, România aşa a funcţionat. Avem o foarte mare lipsă de educaţie în domeniul administraţiei publice şi o lipsă de viziune sistemică asupra culturii. Noi nu prea avem cercetări în domeniul culturii. Politicile culturale trebuie să se facă pe termen lung; dacă vrem să aibă rezultate mîine, mergem pe o pistă greşită. În politicile culturale se spune că politicienii trebuie să ia decizii pentru care nu ei vor tăia panglicile. Strategia pe zece ani e o noutate în România: e noutate să fie propusă, bugetată şi să fie plătiţi oameni care să o facă. Nu înseamnă că totul e bătut în cuie, dar sînt direcţii care trebuie respectate. Iar strategia prinde forţă prin intermediul celor care fac cultură, care performează.  

R.P.: Pentru ca strategiile să reziste zece ani, trebuie implicaţi şi membrii Consiliului Local, căci ei sînt cei care vor vota mai apoi strategia şi bugetele. Există unele reticenţe în a discuta cu aceste persoane, pentru că uneori nu au o pregătire în domeniul culturii; dar cred că numai printr-un dialog cu ei se poate ajunge la o asumare, din partea lor a strategiei.  

Avem exemple de succes? Probabil că cel mai cunoscut e Sibiul... Putem fi optimişti?

R.P.: Depinde cum înţelegem succesul. Ştiu că în spaţiul românesc Sibiul e considerat un exemplu de succes: a determinat crearea şi modernizarea unor spaţii pentru cultură şi creşterea unui festival de teatru la talia la care a ajuns să fie azi. Dar, pe de altă parte, dincolo de aceşti actori culturali majori, cum arată viaţa culturală a Sibiului, galeriile de artă, publicul? Care e profilul turistului, este cel pe care sibienii şi-l doreau? Ce spun artiştii care trăiesc în Sibiu? La aceste întrebări, răspunsurile sînt diferite. Din toate aceste exerciţii trebuie să învăţăm ceva. E foarte important să ne întrebăm ce fel de oraşe ne dorim, şi în funcţie de asta ne uităm în jur şi preluăm modelele care ni se potrivesc. Dacă vrem un model de oraş ca Bilbao – care a pornit de la un element central foarte important, Muzeul Guggenheim, şi în jurul lui a construit şi a diversificat oferta cu iniţiative punctuale – e un reper. Dacă ne dorim un oraş bine conectat în plan regional, care să nu fie neapărat un reper european, e altceva. Eu sînt mai reţinută cînd vine vorba de exemple. Cred că cel mai important este să ai nişte principii cînd construieşti viaţa culturală a unui oraş şi principala regulă este să asculţi ce se întîmplă în mod natural în oraş, astfel încît să construieşti pe ceea ce ai. Nu poţi să transformi Timişoara într-un oraş cum este Parisul. Într-un fel, competiţia la care asistăm acum creează impresia că toate oraşele pot fi la fel de interesante în acelaşi mod, ceea ce este fals.  

I.T.: În Sibiu, datorită faptului că a fost Capitală culturală europeană, turismul a crescut cu 30%. Asta a arătat ce poate face cultura. Ceea ce s-a pierdut din vedere însă a fost ce se întîmplă după Capitala culturală.  Titlul de Capitală culturală a venit ca un fel de cadou, Sibiul nu a avut o strategie pe zece ani. Drept pentru care teatrul este un real succes, dar sînt alte zone artistice care au rămas descoperite. Consistenţa culturii pentru oraş înseamnă ce rămîne după, cum clădeşti ulterior – căci generaţiile se schimbă. În lume sînt multe exemple de oraşe care s-au transformat prin cultură: Glasgow, Liverpool, Bilbao...

R.P.: Dar sînt exemple care nu ne ajută prea mult. Nu ne putem apropia de modelele lor. Ar trebui o finanţare publică mai bine gîndită, parteneriat cu ONG-urile, eventual şi cu mediul de afaceri. Fondurile europene ar putea reprezenta o sursă de finanţare extraordinară – cel puţin pe partea de infrastructură culturală. Eu nu am văzut însă la agenţiile de dezvoltare regională proiecte pentru obiective culturale (cu excepţia Clujului). Şi nici nu sînt activate unele dintre fondurile europene destinate culturii.