O cină în familie
Se povesteşte, în blocul unde locuiesc, că domnul Nicoară Marmalache, un locatar veteran de la scara B, a fost foarte bucuros de Paşti, cînd fiul lui, Bogdănel, a revenit acasă din Anglia, pentru o scurtă vacanţă, după ani îndelungaţi de absenţă. Şi-a adus cu el şi nevasta britanică, pe care părinţii nu o cunoscuseră încă. Veselie mare, bătrînul Marmalache a deschis damigeana cu vin roşu Puterea Ursului, expediată de fratele lui, Alimoş, de la Răducăneni-Iaşi. Nora lui Marmalache nu înţelegea o iotă în română, dar Bogdănel traducea totul cu multă atenţie. Belinda, cum o chema pe tînăra doamnă, privise iniţial vinul cu circumspecţie. Totuşi, la îndemnul soţului (înţelesese şi Nea Nicoară, din acest îndemn, cuvîntul „natural“ – pronunţat, e drept, cam ciudat de Bogdănel, cu „ci“ în loc de „t“), sorbise, la rîndul ei, cu încredere. De fapt, aici exista o mică problemă, pe care bătrînul avea să o priceapă ceva mai bine în orele următoare ale vizitei noii familii româno-engleze. Bogdănel şi Belinda practicau un stil de viaţă sănătos, nu mîncau şi nu beau orice. Erau ceea ce se numeşte astăzi raw-vegans. Consumau, carevasăzică, doar legume crude (netrecute prin foc). Pe lîngă apă, îşi permiteau şi vin roşu, dar, obligatoriu, ecologic, din viţă-de-vie netratată chimic.
Auzind toate acestea, Nicoară Marmalache rămase stupefiat. Observase el o paloare la băiatul său, însă crezuse că ar fi fost cauzată de prea multă muncă printre străini. „Păi, bine, tăticule, şi ce facem acum cu atîta mîncare pregătită de biata mă-ta? A învelit sute de sarmale, a vopsit ouă, a frămîntat cozonaci şi pască, a copt plăcinte. Eu am fript un miel întreg. Ţi-am preparat şi stufat, şi ciorbă. Îţi plăceau la nebunie cînd erai mic.“ „Ştiu, Tătăică şacesta era apelativul familial al lui Nea Nicoarăţ, dar nu mai pot să mă întorc din drum. Belinda m-ar omorî şi, oricum, aşa e bine pentru sănătate, ar trebui să încercaţi şi voi…“ „Apăi, nu ştiu, tătice!“ spuse bătrînul îngîndurat. Apoi adăugă, uşor îngrijorat, de parcă ar fi descoperit un obstacol de netrecut: „Şi voi ce o să mîncaţi diseară? N-avem deloc mîncare de văgăună ori cum ai spus că-i zice!“ „Nu te agita!“ răspunse Bogdănel. Merg cu Belinda la supermarket şi aduc tot ce ne trebuie. Gătim şi, în scurtă vreme, vom avea mai multe feluri raw-vegane. Ai să vezi că or să-ţi priască şi dumitale.“ Într-adevăr, înserarea din Sîmbăta Mare găsi familia Marmalache cu diverse soiuri de mîncare neobişnuită, gata să fie servite. Celor tradiţionale româneşti, păstrate cu gijă de doamna Marmalache în frigider şi balcon, li se adăugară nişte specialităţi exotice (pentru seniori): „salată de icre“ din seminţe înmuiate în apă, transformate în pastă şi amestecate cu ceapă, „friptură“ din soia marinată în oţet, „supă rece“ din legume zdrobite, „salate“ nenumărate, „cartofi natur“ (cruzi adică, tăvăliţi prin seminţe de in) etc.
Tamara Marmalache, blajina mamă a lui Bogdănel, se bucură cumva de întorsătura situaţiei. Toată Săptămîna Mare se temuse că, la venirea băiatului, nu se va mai posti în casă, şi bărbaţii se vor înfrupta înainte de Înviere, asemenea păgînilor. În noul context, îşi dădu seama că ar putea specula bizareria în favoarea sa. Lăsă aşadar friptanele şi sarmalele la locurile lor, invitîndu-i pe toţi, inclusiv pe hămesitul de bărbatu-său, să mănînce din bucatele Belindei. Nu-i conveni că Tătăică aduse la masă ditamai damigeana de Puterea Ursului, ca „acompaniament“, dar undeva trebui să mai lase şi de la ea. Bine că nu mînca de dulce Flămînzilă pînă la miezul nopţii (toată săptămîna o boscorodise că-i dă iască în loc de mîncare)! De altfel, vinul era foarte apreciat, atît de Bogdănel, cît şi de Belinda, care nu refuzau refill-urile consecvente ale lui Nea Nicoară. Belinda gîlgîia sistematic din pahar, clătindu-şi toată gura cu lichidul roşu-vîscos, după care remarca satisfăcută: „This is very good, Boănel [Bogdănel nu-i prea ieşea]! Really natural!“ Damigeana ajunsese aproape de fund pe la 10 seara. Deodată, lucrurile începură să degenereze, atmosfera caldă, de familie, colorîndu-se pitoresc... Bătrînul Marmalache se dezbrăcase în maiou şi îşi încorda muşchii scofîlciţi: „E-eu te-am fă-făcut, bă-băieţelul lu’ ta-tata şi azi, uite, a-ai ajuns ditamai rău-văgăunul!“ Bogdănel privea în gol, cu pupilele golite de orice scînteiere. Părea că ar vrea să răspundă, însă buzele clefăiau aritmic, fără a produce vreun sunet inteligibil. Belinda, în schimb, arătă brusc o expresie stupefiată a feţei şi mormăi şocată: „Wh-what th-the fu-fuck is go-going on?“ După care, încrucişînd ochii, se prăbuşi inertă pe canapea. Nimeni nu-i zisese că Puterea Ursului de Răducăneni are în jur de 17-18 grade şi nu 8-9, precum vinurile ecologice din Marele Albion. Nu se dădu totuşi mare atenţie leşinului Belindei. Tătăică, vioi, aidoma unui cintezoi, de la icrele din seminţe înmuiate în apă, ţîşni în balcon, zbierînd din adîncul fiinţei: „Uăi, îmi bag picioarele în miei şi porci! De acum sînt rău-văgăun, uăi, rău-văgăun!“ Pentru a fi mai convingător, înşfăcă o sarma din oala pusă de soţia lui la răcoare şi o azvîrli, cu dexteritatea unui jucător american de baseball, pînă în zidul frontal al liceului de pe partea cealaltă a străzii.
Doamna Marmalache se cruci resemnată şi rosti cu tristeţe: „Doamne, iartă-l! Doamne, iartă-l!“ Ulterior, ieşi amărîtă pe uşa apartamentului, grăbindu-se la slujba de Înviere. Se ducea să aprindă o făclie de Paşti.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
