Religia altfel

Sîntem inundaţi, zi de zi, de „evenimente“ inconsistente, zgomotoase, dar vide, mediatizate abundent, la graniţa dintre „actualitate“ şi neant. O perfectă regie pentru a pune o surdină grea pe evenimentele adevărate, pe urmele adînci, dar discrete pe care le lasă în peisajul României contemporane şi alţi „eroi“ decît cei cu ghiul pe deget, cu cătuşe la mîini şi cu discurs de ospătar reciclat.

Am mai vorbit şi altădată – dar o fac mai rar decît ar trebui – despre „alt tip de vedete“, „altfel de români“, configurînd portretul unei „alte Românii“, decît aceea a bălăcărelii dizgraţioase la care părem a fi condamnaţi. În România apar, de pildă, cărţi – şi se cumpără cărţi – despre care nu se vorbeşte, sau se vorbeşte mult mai puţin decît o merită autorii lor. Am dat, cu alte prilejuri, cîteva exemple. Reamintesc lucrările excepţionale ale lui Andrei Cornea, care ar fi trebuit să fie tratate drept repere esenţiale ale vieţii intelectuale şi ale vieţii publice de la noi.  

În alt registru, cvasineobservată trece şi o carte cu totul remarcabilă, apărută de curînd la Editura Polirom. E scrisă de Mirel Bănică şi se intitulează Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană. Nu am instrumentele potrivite ca să produc o „cronică“ de specialitate. (Recomand, mai curînd, postfaţa substanţială a lui Sorin Antohi.) Volumul depăşeşte 400 de pagini şi are o structură neconvenţională, în care instrumentele antropologiei, ale sociologiei, ale jurnalului de teren, ale analizei academice şi ale sensibilităţii literare sînt puse să lucreze laolaltă, în beneficiul celui care vrea să înţeleagă fenomenul pelerinajelor autohtone, din alt unghi decît acela al reacţiilor şi al comentariilor curente. Bigoţii le exaltă, convertind religia în superstiţie, liber-cugetătorii le incriminează ca pe nişte triste relicve ale Evului Mediu, gazetele extrag tot ce se poate extrage din anecdotica pestriţă a deplasărilor rituale şi din presupusa lor dimensiune lucrativă. „Un amestec insolit“ – spune Mirel Bănică – „de scandal şi pioşenie, îmbulzeală şi vindecări miraculoase, totul pe un fond de muzică religioasă şi miros de sarmale.“ Clericii sînt „apologetici“, „intelectualii“ sînt „critici“, cetăţeanul obişnuit e indiferent: tot atîtea premise ale ignoranţei sau ale unei înţelegeri superficiale a faptelor. Mirel Bănică nu se comportă nici ca „avocat“, nici ca „inamic“. Alege descrierea participativă, nu crede în opacitatea analitică pe care „experţii“ o dau drept „obiectivitate“. Intră în joc şi nu o face de formă, mimînd, perfid, solidaritatea cu pelerinii. Devine pelerin, ia lucrurile în serios, stă de vorbă, asumă toată osteneala demersului. Are umor, dar nu practică ironia demolatoare, nu evacuează savant realitatea complicată a fenomenului de care se ocupă. Se lasă atras, cum o mărturiseşte de la bun început, „de calda umanitate a pelerinajelor“, caută, dincolo de faptul religios, faptul social, se străduieşte să consemneze aspectul polimorf al vieţii religioase, greu de sistematizat prin simpla aplicaţie teoretică, prin previzibile categorii dogmatice, prin constipate excursuri istorice.  Avem „specialişti“ pasionaţi ai religiilor, pentru care a ieşi pe stradă e pierdere de vreme, avem sociologi versaţi, pentru care credinţa e un „obiect“ de studiu oarecare, alături de ierarhia meseriilor în tîrgurile de munte, tehnicile de negociere din iarmaroace, viaţa de familie în ghetouri etc. Avem teologi cuminţi, care proclamă solemn obosite locuri comune ale pietăţii, dar nu prea avem oameni instruiţi, lacomi de experienţe autentice, ştiutori, dar încă genuin curioşi să caute şi să priceapă. Mirel Bănică e unul din ei. Unul dintre cei foarte puţini. Ceea ce reuşeşte nu e, pînă la urmă, doar înţelegerea simpatetică, dar cultivată a „religiosului“ comunitar, cu inocenţele lui seducătoare, ca şi cu derapajele lui stingheritoare, dar şi un portret spectaculos, veridic, tulburător, pitoresc, al României de azi, inclasabilă, imponderabilă, inevitabilă…