Preţul moral al artei supraevaluate
Luna trecută, la New York, Casa de Licitaţii Christie’s a vîndut obiecte de artă, datînd din perioadele postbelică şi contemporană, în valoare de 745 de milioane de dolari, atingînd astfel recordul absolut al sumelor tranzacţionate la o singură licitaţie. Printre lucrările cele mai scumpe ale licitaţiei s-au numărat lucrări semnate de Barnett Newman, Francis Bacon, Mark Rothko şi Andy Warhol, fiecare dintre tablouri fiind vîndute cu peste 60 de milioane de dolari. Potrivit New York Times, colecţionarii asiatici au jucat un rol important în mărirea preţurilor de licitaţie.
Fără îndoială că unii cumpărători privesc operele de artă ca pe nişte investiţii, cum ar fi şi acţiunile bancare, bunurile imobiliare sau chiar lingourile de aur. În cazul acesta, preţul plătit devine excesiv de mare sau de-a dreptul modest, în funcţie de valoarea pe care o va avea în viitor obiectul cumpărat.
Dar, dacă nu urmăreşti profitul, ce te face să plăteşti milioane de dolari pe o lucrare de artă, care nu e nici frumoasă, nu dovedeşte nici prea mare îndemînare artistică şi nici măcar nu este distinctă între celelalte opere ale artistului respectiv? Căutaţi, de exemplu, pe Internet imagini cu numele „Barnett Newman“ şi veţi găsi multe picturi cu dungi verticale, traversate, de cele mai multe ori, de cîte o linie orizontală. Pare că odată ce i-a venit această idee, Newman a vrut să picteze mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă.
Luna trecută, cineva a cumpărat o asemenea „variaţiune“ pentru suma de 84 de milioane de dolari. De asemenea, un tablou mic, reprezentînd-o pe Marilyn Monroe, semnat de Andy Warhol – care are multe asemenea tablouri – a fost vîndut cu 41 de milioane de dolari.
În urmă cu zece ani, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a plătit 45 de milioane de dolari pentru Madonna şi Pruncul, lucrare semnată de Duccio. Ulterior, am scris, în „The Life You Can Save“, că există lucruri mai importante pentru care să dai bani.
Nu m-am răzgîndit, dar, bineînţeles, Madonna şi Pruncul este indiscutabil o operă de artă extraordinară, o lucrare veche de 700 de ani, Duccio fiind o figură marcantă a perioadei-cheie de tranziţie a artei occidentale, doar cîteva dintre tablourile sale supravieţuind.
Ceea ce nu se poate spune despre Newman sau Warhol.
Probabil că, totuşi, importanţa artei postbelice constă în capacitatea sa de a contesta ideile noastre. Acest punct de vedere a fost exprimat cu fermitate de Jeff Koons, unul dintre artiştii ale căror lucrări au fost vîndute la Casa de licitaţii Christie’s. Într-un interviu din 1987 cu un grup de critici de artă, Koons a vorbit despre una dintre acele lucrări, pe care a numit-o „opera Jim Beam“ (Jim Beam fiind o marcă de whisky). Koons a expus această piesă – un trenuleţ de jucărie supradimensionat, umplut cu whisky – într-o expoziţie numită „Lux şi degradare“, operă care, potrivit New York Times, a dat dovadă de „superficialitatea, excesul şi periculosul lux al euforicilor ani ’80“.
Tot în acel interviu, Koons a spus că „lucrarea Jim Beam“ foloseşte metafora luxului pentru a defini structura claselor sociale. Criticul de artă Helena Kontova l-a întrebat cum se raportează „intenţiile sale socio-politice“ la politica preşedintelui SUA de atunci, Ronald Reagan. Koons a răspuns: „Cu regimul Regan, mobilitatea socială a intrat în colaps şi, în locul unei pături sociale compuse din venituri mici, medii şi mari, azi avem doar venituri mici şi mari... Lucrarea mea vine ca un protest la acest curent.“
Arta văzută, aşadar, ca o critică a luxului şi a excesului! Arta ca opoziţie la decalajul tot mai mare dintre bogaţi şi săraci! Cît de nobil, cît de curajos!
Cu toate acestea, piaţa de artă are o abilitate extraordinară în a recepta revendicările radicale pe care o operă de artă le ridică şi de a le transforma într-un obiect de consum pentru cei bogaţi. Cînd Casa de licitaţii Christie’s a scos opera lui Koon la licitaţie, trenuleţul de jucărie plin cu whisky s-a vîndut cu 33 de milioane de dolari.
Dacă, într-adevăr, artiştii, criticii de artă şi cumpărătorii de obiecte de artă ar avea vreun interes în a micşora prăpastia dintre bogaţi şi săraci, şi-ar petrece atunci timpul în ţările sărace, alături de artişti locali, în locuri unde, dacă plăteşti doar cîteva mii de dolari pe o operă de artă, aduci bunăstarea pentru sate întregi.
Nu sînt contra importanţei artei creative. Pictura, desenul, sculptura, muzica şi arta de a cînta la instrumente muzicale – toate sînt forme semnificative a exprimării sinelui, iar viaţa noastră ar fi săracă fără ele. În toate culturile – şi în toate situaţiile – oamenii produc artă, chiar şi atunci cînd nu au cu ce să trăiască.
Dar nu este nevoie de cumpărători care plătesc milioane de dolari ca să încurajeze oamenii să facă artă. De fapt, nici nu e greu de argumentat faptul că preţurile exorbitante vehiculate în acest domeniu au o influenţă coruptibilă în ceea ce priveşte expresia artistică.
Cît despre cumpărătorii care plătesc sume revoltător de mari, părerea mea este că o fac crezînd că, achiziţionînd opere ale unor artişti cunoscuţi, îşi vor consolida statutul personal. Dacă este aşa, ar putea să-şi regîndească poziţia, redefinindu-şi statutul în direcţia unor principii morale.
Într-o lume care s-ar ghida după legi etice, a cheltui milioane de dolari pentru opere de artă ar fi blamat, nu aplaudat. Asemenea fapte i-ar face pe oameni să spună: „Într-o lume în care mai mult de şase milioane de copii mor anual de foame sau de sete, sau pentru că n-au parte de minimum de îngrijiri medicale, murind de pojar sau de muşcături de ţînţari, n-ai găsit ceva mai bun de făcut cu banii tăi?“
Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, The Life You Can Save şi, cea mai recentă – The Point of View of the Universe (coautor alături de Katarzyna de Lazari-Radek).
©Project Syndicate, 2014
traducere de Stela GIURGEANU
