Cum să gîdili Rusia ca să nu se supere?

Publicat în Dilema Veche nr. 543 din 10-16 iulie 2014
De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg

O idee stupidă bîntuie Europa şi pregăteşte terenul pentru ca europenii să clipească primii sub privirea de barbugiu geopolitic a lui Vladimir Putin: Europa ar fi provocat Rusia, iar aceasta doar reacţionează. În varianta sa moderat de stupidă, teoria asta spune că Uniunea Europeană ar fi greşit pentru că nu a calculat corect puterea de reacţie a Rusiei şi ar fi asumat, deci, riscuri inutile. În varianta sa extrem de stupidă, teoria respectivă spune că UE a comis un fel de agresiune contra Rusiei, intrînd în sfera sa legitimă de influenţă şi, deci, Rusia nu face decît să se apere şi să contrareacţioneze. Versiunea extrem de stupidă este mesajul de bază al presei ruse – care funcţionează pe post de cîine de pază al regimului, deci e mesajul oficial al Rusiei ca stat. La asta se adaugă diverşi idioţi utili de prin Europa – universitari, ONG-işti, ziarişti, genul guraliv-agitat care în anii ’80 ţinea cu Brejnev şi se lupta cu Reagan, care ameninţa pacea cu URSS. Acum, aceiaşi idioţi utili şi urmaşii lor luptă pentru Putin, nici o noutate. Sînt marginali. Mai îngrijorătoare e forma moderată a acestui defetism.

Prezumţia de bază e că statele şi populaţiile sînt nişte mase amorfe pe care se bat marile puteri. Şi deci, dacă Rusia pare puternică, asta e situaţia: să-i dăm ce vrea. În această teorie, americanii şi europenii au profitat de finalul Războiului Rece pentru a pune mîna pe bucăţi de teritoriu controlate pînă atunci de Moscova. Deci acordurile de asociere cu Ucraina, Moldova şi Georgia – semnate acum două săptămîni la Bruxelles – nu ar fi decît urmarea precedentelor valuri de extindere a Occidentului în dauna Rusiei. Era, deci, normal ca Rusia să reacţioneze.  

Prima problemă cu teoria asta e că populaţiile nu sînt amorfe. A doua problemă e că Occidentul s-a extins cu mare reţinere. De fapt, e invers: popoarele astea au arătat o aşa mare disperare să fugă de Rusia, încît s-au lăsat supuse unor examene şi unor condiţionalităţi care au desfiinţat de facto ideea tradiţională de suveranitate naţională. Adică au făcut chestii cerute de Occident pentru a fi primite în club. De pildă, au existat lideri politici români care au cîştigat alegerile promiţînd integrarea în NATO şi în UE, şi pentru asta s-au lăsat presaţi să creeze pînă şi instituţii anticorupţie care i-au băgat apoi la puşcărie. Acesta e un caz extrem, dar relevant. Pe vremea studenţiei mele, era la modă să cumperi cărţi poştale şi să le trimiţi la PRO TV cerînd lui Bill Clinton să ne primească în NATO. Şi cu toate astea, Clinton probabil nu s-a uitat la PRO TV, pentru că nu ne-au primit în acea tură. Nu aveam deloc aerul că sîntem victimele expansiunii vampirice a Occidentului, dimpotrivă, aveam impresia că riscăm să rămînem necuceriţi.  

O vorbă care circulă zice că America construieşte un „imperiu prin invitaţie“. Adică, spre deosebire de imperiile coloniale clasice, care cucereau popoare prin armate, America se bazează pe atractivitatea sa şi invită popoarele să-i fie partenere. Asta o fi adevărat pentru zonele în care nu există instituţii multinaţionale bazate pe membri. Dar în Europa, unde avem NATO şi UE, e mai mult decît „imperiu prin invitaţie“. Dacă e să fie imperiu, ar fi vorba despre un „imperiu-în-care-unii-dau-năvală-şi-îi-ţinem-cît-mai-mult-la-uşă“. Al naibii imperiu!

Nu a existat nici pe departe un plan occidental de expansiune. Au fost popoare care băteau la uşă şi liderii occidentali s-au dat peste cap să ţină uşa şi să fie selectivi. Cum să acomodezi, deci, pretenţiile Rusiei în aceste condiţii? Să zicem că ar fi vrut Occidentul să facă asta, să zicem că gîdilarea Rusiei ar fi fost obiectivul suprem al politicii occidentale în Europa de Est, obiectiv faţă de care se subordona orice altă decizie. Cum s-ar fi desfăşurat asta în practică? Ar fi spus americanii şi ţările care erau atunci în UE ceva de genul: stimaţi polonezi, lituanieni, cehi, români, bulgari, degeaba vă luaţi aerul acesta de democraţi europeni şi zîmbiţi frumos la aparat, ne pare rău, dar acum şi pe eternitate voi ţineţi de Rusia? Trăiască Stalin!

Poate atunci să fi fost Rusia mulţumită, altfel nu văd cum. Evident, logica şi argumentele care se potriveau acum zece ani pentru polonezi şi bulgari se aplică acum moldovenilor şi ucrainenilor. Există voci moderate şi respectabile şi la Washington, şi în capitalele europene, care predică dreptul Rusiei de a-i ţine captivi pe moldoveni şi pe ucraineni.

Dimpotrivă, opusul acestor teorii e adevărat: Occidentul a fost prea timid în a se extinde spre Est. Enervant de timid. Prostănac de timid. La summitul de la Bucureşti, din 2008, George W. Bush a dorit formularea unei perspective de aderare la NATO pentru Ucraina, dar s-au opus Franţa şi Marea Britanie. Acum, Franţa şi Marea Britanie au ce au semănat: război în Ucraina. Dar sînt departe de el, războiul afectează statele europene din zonă, care toate au susţinut atunci extinderea spre Ucraina. E uşor să respecţi sensibilităţile Rusiei cînd între tine şi Rusia sînt multe alte state care ar trebui cucerite pînă să te ajungă tancurile.

Partea uimitoare la dezbaterea din Rusia e lipsa completă de autoreferenţialitate. Ruşii adoră să se simtă o mare putere ameninţată de americani. Înseamnă că sînt importanţi, că se bat parte în parte cu americanii. Bun, dar care e faza cu popoarele din mijloc? De ce nu vor toţi ăştia să fie aliaţi cu Rusia împotriva americanilor? Om fi făcut şi noi, ruşii, ceva aiurea? Om avea o problemă ca ţară, de nu sîntem atractivi? De ce fug toţi ca năucii să se alieze cu americanii şi cu europenii? Această întrebare simplă nu există pentru marele şi neînţelesul suflet rus. De asta Rusia e o ţară mică cu orgoliu mare. Ţările mari au gîndire globală, dincolo de propriul buric. Rusia e un buric gigantic care se cere permanent gîdilat.

De aici pleacă o dramă existenţial-geopolitică ce se desfăşoară sub ochii noştri: Rusia vrea să-şi construiască propriul imperiu prin invitaţie. Şi trimite invitaţii, dar lumea nu se înghesuie. Şi Rusia se enervează, îşi arată muşchii: cum adică nu vrei cu mine în Uniune, băi, pişpirică, nu vezi ce muşchi am?!

Asta este Uniunea Euroasiatică. O imitaţie de UE, dar fără puterea de atracţie a acesteia. Vladimir Putin construieşte o structură hibrid: scopurile sînt de secol XXI (instituţii multinaţionale, piaţă unică, reglementări negociate), dar mijloacele sînt de secolele I-XIX şi ar fi familiare autocraţilor imperialişti de toate culorile, de la împăraţii romani, la ţarii Rusiei (armata cucereşte unde e neapărată nevoie, intimidarea şi irozii locali fac restul). Rusia a convins pînă acum Kazahstan şi Belarus, ceea ce a agravat problema de imagine: acolo unde publicul are cît de cît un cuvînt de spus asupra modului în care e condusă ţara, s-a instalat ideea că e vorba despre o Uniune a dictatorilor euroasiatici. UE şi NATO au democraţia drept condiţie de acceptare în club; Uniunea lui Putin devine o garanţie că o ţară, odată intrată, democraţia este îngropată. Armenia a fost şantajată să promită aderarea la Uniunea Euroasiatică (sub ameninţarea că altfel Rusia va permite Azerbaidjanului să o înfrîngă în război, cu arme pe care tot Rusia le-a vîndut), dar sînt semne că tergiversează actul propriu-zis. Cam asta face Rusia: invită, dă cu pumnul şi intervine brutal dacă e refuzată. Iar pişpiricii cărora li se arată pumnul încearcă să scape care cum poate.

De cealaltă parte, avem un NATO care şi-a oprit extinderea spre Est. Aderarea Ucrainei nu mai e o chestiune în discuţie, a Moldovei nu a fost niciodată. Modalitatea moldovenilor de a nu enerva Rusia a fost să treacă o clauză de neutralitate în Constituţie, care totuşi nu le foloseşte la nimic. Am avea, deci, ca opţiune doar o potenţială aderare la UE. Care nici ea nu este pe masă. În sensul că UE nu a adresat o invitaţie de aderare Moldovei şi Ucrainei. Moldova (mai mult decît Ucraina) este un caz care provoacă logica tradiţională a politicii de extindere a UE. Potrivit acestei logici, o ţară primeşte perspectiva de aderare (invitaţia) şi începe un proces de negociere în cursul căruia este pregătită pentru aderare şi devine treptat parte a diverse arii de cooperare sau politici ale UE. După dramatica cădere de la putere a lui Voronin (care şi el, totuşi, începuse apropierea de UE), guvernele moldovene Filat şi Leancă au aplicat o tactică de kamikaze pentru a forţa deschiderea uşii UE: au cerut preventiv liste de reforme pe care ar trebui să le facă. După patru ani, Moldova nu are perspectiva de aderare (nu a primit formal invitaţia), dar este parte a politicilor europene şi parte în programe europene de cooperare la un nivel care depăşeşte state care sînt formal candidate (care, deci, au primit invitaţia). Am avut la recentul Forum Moldova – UE de la Bălţi (unde CRPE a fost coorganizator) un schimb de idei cu Gerald Knaus, directorul European Stability Initiative, o organizaţie care se ocupă de procesul de extindere spre Balcani şi Turcia. Moldova devine, prin Acordul de Asociere, parte din spaţiul economic european, iar prin partea politică a documentului, va pregăti în detaliu o viitoare aderare. Spunea Knaus la Bălţi că extinderea ca politică separată a UE tinde să devină irelevantă: pe de o parte, ai ţări unde s-a blocat (Turcia e cel mai clar exemplu, dar şi alte ţări din Balcani), pe de altă parte, ai ţări care nu sînt în procesul formal de extindere, dar se reformează rapid pentru a deveni membre. Moldova e cel mai bun exemplu. Deja, fără a avea o bază formală, cooperarea Bruxelles – Chişinău depăşeşte în dinamică procesul de aderare al Turciei, al Albaniei sau al Bosniei. Atunci, de ce să mai avem o politică separată de extindere, şi nu doar una de vecinătate, în care unii vecini au ambiţii de viitori membri? O provocare pentru viitoarea Comisie Europeană.  

Deocamdată, rămîne întrebarea: de ce Moldova şi Georgia se comportă ca şi cum ar fi ţări candidate, dar nu sînt? Şi de ce Turcia şi Albania se comportă ca şi cum nu ar fi ţări candidate, deşi sînt? Diferenţa e de destin geografic: guvernele de la Chişinău, Kiev şi Tbilisi (să nu uităm brava Georgie) sînt disperate să se apropie de UE. Pe de altă parte, UE nu a ajuns la o decizie politică să trimită invitaţia. De ce? Pentru că sînt ţări în UE care nu vor să supere Rusia. Deci gîdilarea Rusiei are deja loc, altfel Moldova ar fi fost ţară candidată. Doar că nu e gîdilare suficientă. Rusia vrea să fie sigură că Moldova va rămîne teritoriu supus.  

Haideţi să recapitulăm. Deci, avem la mijloc popoare disperate să fugă de Rusia şi să se apropie de Occident. Avem, pe de o parte, pe Putin care vrea să construiască o uniune sovietică… adică euroasiatică, pentru care trimite invitaţii şi se enervează cînd e refuzat şi trece la represalii. Adică genul de invitaţie pe care nu e sănătos să o refuzi, ca în filmele cu mafioţi. Pe de altă parte, avem o UE care cooperează cu aceste ţări, semnează documente prin care le pregăteşte pentru o viitoare aderare, dar nu poate lua o decizie de invitare pentru că parte dintre ţările UE vor musai să gîdile Rusia ca să nu se supere.  

Şi cu toate astea, teoria cu „UE e de vină“ sau „UE nu a anticipat corect reacţia Rusiei“ circulă la greu. Îţi vine să urli: dom’le, cum ar trebui să gîdilăm Rusia ca să nu se supere? Partea proastă e că pare mai degrabă un fel de blocaj mintal: oamenilor le vine greu să recunoască că am intrat într-un război rece. E înfricoşător, e enervant. Deci mai bine să căutăm să dăm vina pe noi înşine. Doar dacă mai cedăm puţin lui Putin, să rezolvăm împreună problema. Şi aşa se ajunge la păci ca cea de la München, care fac războiul inevitabil. De fapt, indivizi ca Putin pot fi opriţi doar prin reacţii ferme de la bun început.

Asta e situaţia, fascismul de stat rusesc este noua ameninţare la adresa lumii libere. Este un război rece pe care nu l-am declanşat noi. Dimpotrivă, am încercat să gîdilăm Rusia pînă la limita ridicolului. Singura concesie în plus ar fi ca UE să trîntească uşa în nas moldovenilor, georgienilor sau ucrainenilor, să le spună că ei aparţin Rusiei şi basta. Sau, eventual, dacă Rusia tot nu se consideră suficient de gîdilată, să i se dea înapoi România, Polonia, Estonia etc. Că doar le-a avut odată, deci sînt ale ei. De ce nu? Ce nu facem noi ca să ţinem Rusia fericită?  

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.