Moartea şi hazul ei

Una dintre vorbele preferate ale lui Mircea Dinescu – o vorbă care, de altfel, m-a scos din minţi în cîteva rînduri – este: „Să nu ne patetizăm!“ Amestec de relativism autohton, împăciuitorism tandru, umor strămoşesc şi iresponsabilitate bonomă, vorba lui Mircea are, totuşi, metafizica ei. Ea avertizează asupra pericolului de a lua lucrurile prea în serios. Mai ales lucrurile foarte serioase. Grave. Patetice. Lucrurile, mă-nţelegi, cu care nu se glumeşte. Ca de exemplu moartea. Glugă neagră, coasă ascuţită, suferinţă, lacrimi, drum fără întoarcere, trecere în neant – cam astea sînt atributele şi conotaţiile obştescului sfîrşit. Ce e de rîs? Ei bine, oricît ar părea de ciudat, perimetrul morţii lasă destule portiţe de scăpare pentru buna-dispoziţie. O bună-dispoziţie cinică, uneori, dar nu neapărat blasfematoare sau nesimţitoare. Umorul negru, hazul de necaz sînt forme legitime de apărare împotriva incomprehensibilului, a ireparabilului, a inevitabilului. Omenescul îşi face sieşi onoarea de a nu se lăsa demolat cu una, cu doua. Rezistă, contrează, opune fatalităţii – deriziunea.

Nu e nevoie, întotdeauna, de mari fineţuri speculative ca să dezamorsezi teroarea sfîrşitului. Echivalenţe „folclorice“ ale verbului „a muri“ reuşesc, cu mijloace foarte simple, această performanţă. „A da ortul popii“ – iată o formulă care transformă tranzitul într-o măruntă birocraţie vamală. Accidentul mai curînd rizibil e semnalat prin expresia „a lovi găleata“ sau „a dea colţul“. Francezii preferă „a-ţi sparge pipa“, iar în ceea ce unora li se pare „sumbra“ Germanie, proliferarea unei terminologii mai curînd comice, cînd se încearcă atenuarea dramatismului funerar, e spectaculoasă. „A muri“ se poate „traduce“ prin: „a-ţi pune costumul de lemn“, „a închide umbrela“, „a sări în ladă“, „a renunţa la lingură“, „a scăpa de impozite“, „a coborî un etaj“, „a pune ochii pe zero“, „a vedea ridichile dinspre rădăcină“ etc. Dar rîsul nu e numai un „comentariu“, cu efect compensator, al morţii. Poate fi cauza ei. „A muri de rîs“ a fost, uneori, mai mult decît o metaforă. Pietro Aretino, notoriul scriitor italian din secolul al XVI-lea, a rîs, la o petrecere, cu atîta poftă (după ce a auzit o povestioară deocheată), încît, lăsîndu-se pe spate, s-a răsturnat cu scaunul, s-a lovit la cap şi a murit pe loc. În culmea bucuriei a sfîrşit şi Sofocle. Aştepta rezultatul unui concurs de poezie şi, aflînd că a cîştigat, „a lovit găleata“ euforic.

Umorul e, adesea, „ultimul“ cuvînt al muribundului. Medicului care îl încuraja recitînd o amplă listă de simptome favorabile, Alexandre Pope îi spuse, cu suflarea de pe urmă: „Aşadar, mor de prea multe simptome bune! Mor vindecat.“ În cheie englezească a răspuns şi Palmerstone mai puţin optimistului său medic: „Să mor? Dar, doctore, e ultimul lucru pe care am de gînd să-l fac!“ Nu întotdeauna umorul e voluntar. Numa Pompilius a cerut să nu se arunce vin peste cenuşa trupului său, aşa cum o cerea ritualul. Se temea să nu ajungă beat în Cîmpiile Elizee. Exemple amuzante de acest tip sînt nenumărate. (Unele se pot găsi în cartea Isabellei Bricard, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii, trad. rom. Editura Albatros, 2001). Dar nu numai celebrităţile au parte de finaluri hazoase. Se povesteşte despre un bricoleur trăznit (Charles-Henri Couvreux) că şi-a construit o ghilotină domestică, după care, încîntat de reuşită, şi-a făcut testamentul şi şi-a tăiat capul.

Moartea se intersectează cu toate „categoriile“ vieţii: iubirea, puterea, tristeţea, extazul, trădarea, plictiseala, hazardul, credinţa, disperarea, împlinirea, absurdul. În multe cazuri, ea survine în circumstanţe stupefiante, provocate, parcă, de ironia, de spiritul hîtru al unei zeităţi ludice. Iată, de pildă, cum a murit Eschil. Făcea plajă, undeva în Sicilia, cînd pe deasupra lui a trecut în zbor un vultur, cu o broască ţestoasă în gheare. Ca să-şi poată devora prada, vulturul trebuia să-i spargă carapacea, azvîrlind-o peste un corp tare. Chelia strălucitoare a marelui dramaturg a fost „piatra“ aleasă pentru această manevră culinară. Vulturul a slobozit, la timp, broasca, iar Eschil a murit deîndată, cu ţeasta crăpată. Cum putem lua în serios o asemenea suprarealistă întîmplare? Cum e cu putinţă să fii omorît de o acvilă, care îţi aruncă în cap o broască ţestoasă? Haida de! Să nu ne patetizăm!