Candidatul, mesajul şi tinerii – dialog cu Antonio MOMOC
Este lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a publicat recent volumul Comunicarea 2.0. New Media, participare şi populism (Editura Adenium). Antonio Momoc este un analist sobru şi documentat, aşa încît l-am invitat la o discuţie despre felul în care sînt utilizate instrumentele „2.0“ în comunicarea politică de azi. Mai ales că se apropie prezidenţialele...
Ce schimbări a adus „comunicarea 2.0“?
Probabil că, în istoria comunicării umane, comunicarea 2.0 va fi consemnată pe o jumătate de pagină sau nici atît. Deja se discută despre comunicarea 3.0, în ideea în care există deja o combinare a simţurilor umane cu tehnologia: există Google Glasses sau alte mijloace tehnice care pot măsura ce se întîmplă cu fizicul uman. În perioada 1.0, mesajul era direcţionat: cel care controla platforma controla şi mesajul. 2.0 înseamnă că unii deţin platformele de comunicare, dar cei care generează conţinutul şi stabilesc agendele, cei care ierarhizează sînt consumatorii. Ei stabilesc ce este important pentru agenda lor personală, The Daily Me. Nu este doar o comunicare interpersonală, simultan este şi o comunicare de masă.
Nu cumva în felul acesta conţinuturile se pulverizează? Pe vremea presei tipărite, exista prima pagină a ziarelor, pe care jurnaliştii plasau subiectele zilei. Cititorii se uitau pe diagonală şi vedeau „ce e important“. Azi, nu mai ştim asta...
Pe Facebook ori pe Google News găseşti liste întregi de priorităţi. Ştirile sînt personalizate: pentru mine, poate fi ştire ce i se întîmplă unui coleg sau unui vecin, nu numai ceea ce stabileşte media tradiţională că este o ştire. De fapt, aici apare diferenţa între jurnalismul tradiţional şi cel din această etapă. Jurnalismul a trecut mai întîi online, unii au renunţat la varianta tipărită. Pe de altă parte, există jurnalism care operează numai online – precum hotnews.ro. Tranziţia s-a făcut prin bloguri, care au devenit presă de tip alternativ. Trecem în etapa pe care unii o numesc a „jurnalismului cetăţenesc“ sau a „jurnalismului participativ“: oricine face o fotografie şi o postează online se comportă ca un jurnalist. În paralel, se produce o ruptură a jurnaliştilor online de instituţiile media consacrate: aceştia îşi formează propriul site sau blog şi trec la anchete ori la alte genuri care în presa tradiţională nu se mai practică. Tocmai pentru că presa tradiţională nu se mai ocupă de unele subiecte sau genuri, acestea sînt preluate de freelanceri, care trăiesc din surse alternative de finanţare.
Tehnologia este cea care a schimbat faţa jurnalismului? Scepticii spun că, dincolo de mijloace tehnice, există jurnalism bun şi jurnalism rău...
Jurnaliştii afiliaţi unor trusturi media folosesc tehnologia şi transmit informaţia mult mai rapid. Pe de altă parte, surplusul de informaţii pe care îl aduc bloggerii, ca sursă de informare alternativă, contribuie la ceea ce se numeşte jurnalism. Vorbim însă despre un jurnalism amator, cetăţenesc, care nu se bazează pe nici o regulă: el poate uneori să dezinformeze ori să manipuleze. Este, deci, o sursă de informare alternativă, dar poate fi şi o capcană. Jurnaliştii tradiţionali lucrează după reguli, cea mai importantă fiind interesul public. Or, în momentul cînd lucrezi după interesul personal, nu se mai cheamă jurnalism bun.
Blogurile şi reţelele sociale sînt folosite intens de politicieni. Aşa au făcut, într-o altă etapă, şi cu televiziunea. Care e diferenţa între comunicarea politică „la televizor“ şi cea practicată în web 2.0?
Sînt mai multe diferenţe, dar cea mai importantă e cea care îl priveşte pe cetăţean. În epoca televiziunii, cetăţeanul e mai degrabă consumator de informaţie politică: stă şi priveşte, poate interveni mult mai greu, poate influenţa mult mai lent. După apariţia Internetului, politicienii au descoperit site-ul, unde afişau informaţiile ca într-o vitrină, ceea ce se întîmplă în continuare cu mulţi candidaţi la diverse funcţii publice: ei au rămas în această etapă, au site-uri destul de prăfuite, unde cetăţenii nu pot interveni nici măcar cu comentarii.
Mulţi politicieni au bloguri de pe care, uneori, se generează o ştire preluată de posturi de radio şi TV: „X a scris pe blogul său că...“ Mi se pare că asta seamănă cu vechea conferinţă de presă...
Cei mai mulţi politicieni nu au, de fapt, un blog. Cei care nu au acces la media tradiţională sau încearcă să o sensibilizeze folosesc media alternativă pentru a atrage atenţia, pentru a transmite informaţii care să fie preluate apoi de televiziuni şi de presa mainstream. Sînt cîţiva politicieni care au reuşit însă să folosească cu succes media alternativă. De exemplu, Remus Cernea a înfiinţat şi un partid pe baza blogului său personal şi a folosit în campaniile sale utilizatorii. Situaţia seamănă cu ce se întîmplă în Europa: unii dintre outsideri sau marginali (sau foştii marginali care au devenit trendsetteri) au folosit blogul sau reţelele sociale pentru a fonda partide şi mişcări politice. În Italia, comicul Beppe Grillo deţine unul dintre cele mai citite bloguri din lume, tradus simultan în engleză şi în japoneză (nu mă întrebaţi de ce în japoneză – probabil datorită umorului lui Grillo). Acest blog atît de citit a stat la baza partidului politic Movimento 5 Stelle, care se bucură de un relativ succes: la europarlamentare a fost pe locul al doilea în Italia.
Beppe Grillo s-a lansat prin spectacole în care satiriza politica lui Silvio Berlusconi, care domina, în anii ’90, scena politică italiană. Berlusconi a fost un bun comunicator, a folosit abil marketingul politic...
În anii ’90, televiziunea era dominantă (încă este, în bună măsură). Ceea ce a făcut Berlusconi a fost să acumuleze cît mai multe media tradiţionale. Miza, în comunicarea politică tradiţională, este gatekeeper-ul, cel care deţine microfonul, cel care se poate adresa celor mulţi. Berlusconi a intuit acest lucru şi a reuşit să „cumpere“ cît mai multe microfoane. A reuşit să controleze gatekeeperii, mecanismele de transmitere a informaţiei.
Berlusconi a fost premier de trei ori, dar n-a avut cine ştie ce rezultate. Nu există, aşadar, riscul ca oamenii să aleagă un bun comunicator, care însă poate fi un prost politician?
Berlusconi a făcut chiar mai mult decît atît. În ultimul său mandat, a spus că parlamentul este inutil şi birocratic, a spus că este pentru prima dată cînd guvernul este condus de un antreprenor şi ar trebui să i se acorde puteri sporite, iar parlamentul ar trebui redus la 100 de membri. Da, se poate, prin intermediul comunicării politice, să fim înşelaţi. Dar asta se întîmplă pentru că uneori vrem să fim înşelaţi, ne lăsăm înşelaţi. Să ne amintim momentul cînd Vadim Tudor a intrat în turul al doilea la alegerile prezidenţiale: foarte mulţi au spus că l-au votat în glumă, alţii că vor să încerce şi cu el. Cei care dau votul îşi asumă riscurile. În bună măsură, înţelegem că sîntem minţiţi frumos şi chiar ne place asta. Comunicarea politică apelează la mecanismul rezonanţei: li se dă oamenilor ceea ce ei aşteaptă să li se dea – cu speranţele şi prejudecăţile lor. Politicienii ştiu uneori să facă asta. Fie că folosim Internetul sau televiziunea, de fapt miza unei comunicări politice în democraţie este de a aduce la putere lideri moderaţi şi democraţi, nu populişti şi extremişti. Aceştia, la rîndul lor, pot folosi cu succes mijloacele de comunicare.
La noi, cei mai mulţi cetăţeni îşi iau informaţia politică de la televizor. Cei tineri sînt însă conectaţi la Internet. E o ruptură între generaţii? Şi ne putem aştepta – la alegerile prezidenţiale din toamnă – ca votul celor conectaţi la Internet să conteze?
Am parcurs blogurile potenţialilor candidaţi la prezidenţiale. Dintre numele care se vehiculează (căci încă nu ştim exact cine vor fi candidaţii, doar unii şi-au anunţat intenţia), au bloguri funcţionale şi aduse la zi Mihai Răzvan Ungureanu (mrusenator.ro), cu ultima postare din iulie 2014, şi Cătălin Predoiu (predoiu.ro). Victor Ponta are şi el blog (blogponta.wordpress.com), dar ultima sa postare este din martie 2014. În schimb, crinantonescu.pnl.ro şi klausjohannis.ro sînt site-uri de ştiri despre cei doi, nu bloguri. Vadim Tudor şi Dan Diaconescu nu au bloguri. La Cristian Diaconescu (candidat la prezidenţiale din partea PMP) e ceva interesant: există un blog, cristiandiaconescu.wordpress.com, dar ultima postare este din 2008, cînd el candida la Primărie din partea PSD. În ceea ce-l priveşte pe Vadim Tudor, a existat un blog făcut de un grup de susţinători ai săi, dar el s-a delimitat de acest blog, spunînd că e „atehnic“. Pe Facebook însă, pagina „atehnicului“ Vadim Tudor are peste 75.000 de like-uri, ceea ce îl plasează printre primii trei candidaţi: Ponta are peste 400.000 de like-uri, Crin Antonescu are 80.000, Mihai Răzvan Ungureanu are cam 30.000, Klaus Iohannis vreo – 10.000. Cercetările arată că, după 2012, Internetul a depăşit presa scrisă ca sursă pentru informaţiile politice. Televiziunea rămîne pe primul loc, peste 80% din public îşi ia informaţiile politice de la TV. Internetul se bucură de mare viteză în România, dar acoperă doar 44% din populaţie. Există însă un trend de extindere a accesului şi de consum de media alternative, în special reţele sociale. Politicienii intuiesc că din ce în ce mai mulţi tineri petrec mult timp online şi folosesc aceste instrumente, în special în perioadele electorale. Între acestea, politicienii români uită să mai comunice cu publicul în mediul online. Dar publicul nu uită şi nu iartă.
Cine vrea să atragă tinerii la vot trebuie să-şi intensifice prezenţa online?
Nu neapărat. Nu este suficient. Nu doar mijlocul contează, avem nevoie şi de un mesaj care să vină în continuarea aşteptărilor publicului – în cazul de faţă, ale publicului tînăr – şi de o persoană cu o anume credibilitate. Pe lîngă toate acestea, avem nevoie şi de o anumită situaţie. Situaţia este favorabilă astăzi liderilor charismatici şi populişti. Aici este de fapt miza: cine este candidatul care i-ar putea mobiliza pe tineri la vot? Candidaţii au la dispoziţie canalul de comunicare, tinerii sînt acolo, dar e nevoie de un mesaj care să-i stimuleze şi de un candidat care să întruchipeze mesajul.
Reţelele sociale stimulează mobilizarea şi participarea oamenilor la manifestări pentru cauze publice?
Tinerii sînt, de fapt, dezamăgiţi de democraţie şi de presa tradiţională, pentru că cei care se află în mainstream nu le reprezintă interesele şi aşteptările. Aşa încît apelează la instrumentele pe care le au la îndemînă pentru a transmite că vor un alt tip de politicieni şi un alt tip de jurnalişti (pentru că ei consideră că jurnaliştii fac jocurile celor de la putere). Din acest motiv, recurg la modalităţi de mobilizare online. Lipsesc însă liderii şi organizarea politică. Şi la noi, în cazul „Uniţi Salvăm Roşia Montană“, şi în cazul opoziţiei din Egipt, tinerii care s-au mobilizat nu au reuşit să producă un partid sau o mişcare politică alternativă.
Foto: D. Muntean
