Cameron a pierdut – cu ce consecinţe pentru România?

Iată că liderii europeni n-au stat prea mult pe gînduri la ultimul Consiliu şi au decis, în premieră, să supună la vot nominalizarea pentru şefia Comisiei Europene. Adică exact aşa cum a cerut premierul britanic David Cameron, bravînd, desigur, cu gîndul că partenerii săi nu vor face pasul. Iată că l-au făcut.  

La începutul lui 2013, acelaşi David Cameron venea la Bruxelles înarmat cu o rezoluţie a Camerei Comunelor (neobligatorie... dar într-o democraţie precum cea britanică, de neocolit) prin care să ceară Consiliului European o reducere semnificativă a bugetului 2014-2020. Atunci a mers, dar şi pentru că liderul britanic nu era singur – într-un fel sau altul, statele net contributoare la bugetul european (grupul „better spending“) îşi doreau şi ele o reducere a propunerii de buget venite de la Comisie. De data aceasta, Cameron s-a trezit singur la vot – sau aproape, dacă e să-l punem şi pe celălalt opozant al nominalizării lui Juncker, premierul ungar Viktor Orbán. Să recunoaştem, o companie nu tocmai onorantă pentru liderul britanic – dar nu el e de vină pentru asta.

Ce urmează? Cu o majoritate ca şi asigurată, graţie susţinerii asigurate de PPE şi de socialişti, Juncker nu va avea probleme în Parlamentul European. De partea cealaltă, Marea Britanie se va mai îndepărta de proiectul european – cu cît... doar Londra ştie.

Ce rămîne? Rămîne o Uniune Europeană care mai face un pas înspre proiectul visat de federalişti: o construcţie în care instituţiile de la Bruxelles să deţină un rol mai important. Dar lucrurile nu merg atît de departe pe cît lasă să se înţeleagă David Cameron.

Fostul premier luxemburghez este, desigur, un susţinător al unei Europe unite, este un federalist, se poate spune. Iar ca preşedinte al Eurogrupului, a făcut mult pentru salvarea euro, într-un moment în care supravieţuirea monedei unice era pusă în mod serios sub semnul întrebării.

Poate că, de pe partea cealaltă a Canalului Mînecii, asta nu se vede deloc în avantajul lui Juncker. Dar federalismul său – un alt păcat capital, în accepţiunea londoneză – nu va putea determina singur schimbări majore în Europa. Cu toate atribuţiile uşor sporite prin Tratatul Lisabona (de exemplu, dreptul de a se pronunţa asupra chestiunilor care ţin de spaţiul de libertate şi securitate pentru toţi cetăţenii UE), Comisia nu decide. Comisia propune. Propunerile sînt adoptate de Parlament şi Consiliu.

Dacă Parlamentul se situează, în general, mai aproape de ideea federalistă, lucrurile nu stau neapărat aşa şi în Consiliu. Acolo se va putea negocia pentru mai multă putere acordată statelor. Problema este că, dacă s-a decis un vot, în plin Consiliu European, în privinţa candidatului la preşedinţia CE, nu se ştie pînă unde pot fi duse lucrurile în continuare. Vor fi forţate şi alte voturi, după principiul „cine nu votează cu noi n-are decît să se supună sau să plece“? Greu de spus, dar un lucru e sigur: aceasta nu va depinde neapărat de voinţa federalistă a lui Juncker, cît de cea a statelor membre, care se exprimă în Consiliu.  

Că Juncker va apăsa mai mult pe ideea unităţii europene (sau a „federalismului“, luaţi-o cum vreţi) este deja clar. Că unele rezultate vor apărea este iarăşi de la sine înţeles – Uniunea Europeană nu e altceva decît cel mai mare compromis realizat pînă acum în istorie. Uniunea Europeană ar putea fi un pic mai unită, dar nu federală, aşa cum acuză Londra.

Dar ce va însemna asta pentru România? În destule aspecte, pot fi avantaje, dacă ştim să jucăm. 

În linii mari, un sistem cu mai multe puteri către Bruxelles înseamnă un sistem cu mai puţine puteri pentru autorităţile locale şi, în consecinţă, spaţiu mai puţin pentru abuzuri. Administraţia românească are încă nevoie de timp pentru a atinge minime standarde europene. Pînă atunci, mai multă Europă în treburile interne româneşti nu strică, ba chiar ajută – principiul formelor fără fond funcţionează.

În al doilea rînd, un Parlament European puternic poate ţine mai bine sub control excesele minorităţii antieuropene şi populiste. Aceasta nu reprezintă decît 20% din Parlamentul European şi nu are vreo influenţă în Comisie. În unele state membre, este cu mult mai rău decît atît.

Restricţiile şi interpretările legislative din anumite state, introduse sub presiunea acestor forţe de extremă, pot fi mai uşor cenzurate de la nivel european decît la nivel interguvernamental, mai ales de către un stat român – s-o recunoaştem – lipsit de prestanţă. De exemplu, eventuale nedreptăţi la adresa lucrătorilor români sau chiar intenţii de a descuraja libertăţile de circulaţie, prin reintroducerea unor controale abuzive la frontiere, pot fi mai uşor combătute de instituţii europene mai puternice.

Să privim apoi la stadiul în care se găseşte dosarul aderării noastre la Spaţiul Schengen. Instituţiile europene – Comisie, Parlament – şi-au dat de mult acordul. Rămîn un număr mai mare sau mai mic de state membre sceptice. Legătura dintre MCV şi dosarul Schengen nu a fost făcută nici de Parlament, nici de Comisie, ci de unele state membre. Ne-ar fi prins bine în acest dosar instituţii europene mai puternice.

În sfîrşit, Parlamentul European este mai aproape de ideea solidarităţii europene faţă de statele membre, care adeseori pot fi egoiste. S-a văzut aceasta şi cu ocazia dezbaterii bugetului 2014-2020. Un buget, pentru prima dată în istoria Uniunii, mai mic în termeni reali decît precedentul. Nu acest lucru fusese propus de Comisie, nu acest buget fusese votat iniţial de Parlament, dar – pentru că aşa e într-o negociere – legislativul european a fost nevoit să accepte un compromis „în jos“, pus în faţa unei poziţii inflexibile a Consiliului. Un Consiliu în care – la vremea aceea – David Cameron îşi impusese punctul de vedere.

Ne putem aştepta, aşadar, să ne atingem ceva mai uşor anumite obiective în cadrul instituţiilor europene, decît la nivel interguvernamental. Iar interesele noastre acum sînt legate de o politică puternică de coeziune, de menţinere şi întărire a libertăţilor de circulaţie şi de muncă, de solidaritate în faţa unor ameninţări externe.

Totul depinde însă de capacitatea noastră de negociere şi, pînă la urmă, de credibilitatea noastră. Iar aici, problema se rezolvă la Bucureşti, şi nu la Bruxelles.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.