Moartea omului nou, Emil Bobu

A venit ştirea morţii lui Emil Bobu. Avea 87 de ani. Cu siguranţă, cei mai tineri habar nu au cine a fost Emil Bobu şi, dacă e să fim oneşti, nici nu pierd ceva că nu ştiu. Noi, cei mai trecuţi, ştim. Personajul a fost cunoscut ca unul dintre puţinii intimi ai lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii săi ani. De o slugărnicie aproape paroxistică, de o inteligenţă îngustă şi rudimentară, produs pur al comunismului, adevărat „om nou“, Emil Bobu a murit, sînt convins, fără înţeleagă mai nimic din ceea ce se întîmplă cu el. A rămas antologică formula sa, rostită la procesul în care a fost inculpat pentru participarea sa la şedinţele unde s-a decis reprimarea sălbatică a manifestanţilor din zilele de 17-21 decembrie 1989 de la Timişoara şi din noaptea de 21 decembrie 1989 de la Bucureşti: „Onorată instanţă, am fost un dobitoc.“ De asemenea, cei mai în vîrstă decît democraţia românească îşi amintesc că, fugind de pe acoperişul fostului Comitet Central, Nicolae Ceauşescu a înghesuit în elicopter, lîngă el, doar doi colaboratori, oamenii lui de suflet: Manea Mănescu şi Emil Bobu – în condiţiile în care elicopterul, care nu avea prea multe locuri, era deja plin. Pe de altă parte, chiar şi cei mai tineri, care nu au apucat să se bucure de farmecul aspru al comunismului, ar trebui să ştie cîte ceva despre idealul şi retorica „omului nou“. Orice totalitarism care se respectă propune schimbări majore în natura umană. Mai precis, fiecare totalitarism se socoteşte victorios dacă reuşeşte să producă şi apoi să reproducă la scară mare, în societate, un nou tip uman. De pildă, în comunismul ceauşist, „omul nou“ se caracteriza printr-un „înalt nivel de conştiinţă“, adică era un individ a cărui conştiinţă funcţiona exclusiv ideologic – fireşte, în sensul ideologiei PCR. Întregul sistem de educaţie şi de propagandă era, măcar teoretic, îndreptat spre producţia de „oameni noi“. Ei bine, ici-colo, structurile de cadre ale PCR găseau materialul uman perfect pentru a fi materia primă a „omului nou“. Îl băgau în malaxorul şcolilor de partid, al propagandei şi al vieţii de partid şi, uneori, reuşeau să scoată exemplare de „om nou“. Emil Bobu a fost unul dintre aceste succese ale maşinăriei care, în cele din urmă, ar fi trebuit să umple România de milioane de Emil Bobu.  

Fără îndoială, de n-ar fi fost comunismul, Emil Bobu ar fi rămas un amărît fără multă carte şi fără multă minte, ducîndu-şi viaţa într-un anonimat sărac, aidoma sutelor de milioane de amărîţi anonimi din această lume. Cînd l-a recrutat comunismul, avea abia 18 ani, studii primare şi muncea într-o fabrică oarecare. Sistemul l-a plăcut. Era şi sărac, şi dobitoc, se putea sădi în el ura de clasă şi i se puteau băga în minte, cu uşurinţă, toate cele necesare perpetuării comunismului – era ce trebuia. După ce l-au dat la cursuri ideologice rapide, l-au făcut procuror. Apoi, a urmat drumul activiştilor de partid, urcînd, urcînd, urcînd, de la raion pînă la CC. Se zice că l-ar fi impresionat pe Ceauşescu pentru că ar fi dormit pe pragul său într-o noapte, cînd liderul suprem îi vizita regiunea. Alte poveşti cu el spun că i se adresa cu „dumneavoastră“ şi cu „tovarăşe“ pînă şi cîinelui lui Ceauşescu („Dumneavoastră să fiţi cuminte, tovarăşe Corbu“). Sau că dădea fileul mai jos cînd servea Ceauşescu la volei şi, cum nimeni nu îndrăznea să returneze serviciul marelui şef, se grăbea să-l laude şi să-l admire imediat pentru punctul făcut. În sfîrşit, la şedinţele cu Ceauşescu, el era primul lingău, primul aplaudac, primul strigător de lozinci omagiale. Comunismul l-a făcut pe Emil Bobu tot ceea ce a fost. Dar, vă rog, nu citiţi această afirmaţie în sensul că regimul comunist i-a dat funcţii pe care altfel nu le-ar fi visat sau, cel mai probabil, nici n-ar fi ştiut vreodată că există din gaura în care era destinat să trăiască (deşi, e perfect adevărat acest lucru, aşa cum am arătat mai sus), ci în sensul că a făcut din el cîrpa de om care a fost. Un caz – poate cel mai dramatic din ierarhia fostului PCR – de depersonalizare, de anulare completă a sinelui şi de amputare a celui mai timid sentiment propriu. Comunismul l-a recrutat pentru că umplea perfect profilul „omului nou“. A ajuns, cum spuneam, pe lîngă Nicolae Ceauşescu, pînă la funcţia de ministru de Interne (la vremea aceea, întreaga Securitate era plasată în Ministerul de Interne!) şi secretar al CC al PCR cu probleme organizatorice, o funcţie care îi plasa în subordine, practic, mai tot activul PCR.

Aş avea şi un cuvînt pentru cei care, sînt sigur, vor reacţiona spunînd că incompetenţi şi analfabeţi care conduc avem şi astăzi. Sigur că fenomenologia incompetenţei ajunsă la conducere nu este un specific al „muncii de cadre“ – aşa se chema, în comunism, human resource management-ul de azi. În toate timpurile se întîmplă să găsim dobitoci fără carte în funcţii uluitor de înalte pentru ceea ce sînt şi ceea ce pot ei. Dar fenomenul Bobu este, totuşi, specific comunismului pentru că aceşti indivizi erau anume căutaţi, selectaţi şi formaţi să conducă. În alte sisteme, dacă excludem cazul uşor explicabil al unei erori de recrutare, incompetentul ajunge în funcţie cumva abuziv, ilegitim – fie reuşeşte, abil, să-i păcălească cumva pe cei care îl promovează, fie îi corupe, fie este „nepotul“, „pila“ sau „amanta“ cuiva care îl poate plasa acolo. Sau, cum se întîmplă adesea la noi, e „de la partid“. Toate aceste formule prin care incompetentul ajunge cu mult mai sus decît ar fi putut vreodată să ajungă „pe bune“, sînt, cumva, ilicite. E ceva ascuns şi e altceva aparent, se mimează ceva şi se ocultează ceva pentru ca funcţia să-i fie atribuită incompetentului. În cazul Bobu, a fost cu totul altfel. Sistemul căuta anume oameni ca el. Acesta era „omul nou“. Ceauşescu îl alegea exact pentru ceea ce era, nu-i inventa competenţe, nu-i crea aparenţe, nu-l „vindea“ drept altceva decît era.  

Cînd am auzit că a murit Bobu, mi-am spus că a murit, în sfîrşit, „omul nou“ al lui Ceauşescu. A murit singur şi retras, evident inadecvat lumii în care trăim. „Oamenii noi“ ai lumii noi, mutanţi umani produşi pur şi simplu de timpurile noastre, fără vreun plan ideologic, ci direct de realitatea românească, continuă, însă, să prolifereze şi să prospere. „Omul“ produs artificial de un regim nu va putea niciodată ţine piept „omului“ produs natural de lume. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.