Europa va merge înainte doar dacă va privi înapoi

Nu doar geografic, Uniunea Europeană se întinde de la Marea Britanie la România – ceea ce este, în toate sensurile, o distanţă enormă. Cea mai occidentală ţară a Uniunii are interese exact opuse celei mai orientale ţări, în privinţa viitorului acesteia. Pe şleau, în vreme ce Marea Britanie are nevoie de o Uniune flexibilă, în care rolul determinant să continue să aparţină statelor membre, iar concentrarea efortului comun să se facă pe integrarea pieţei comune şi pe acordurile de liber comerţ dintre Uniune şi diverşi alţi actori economici majori ai planetei, interesul României este să avem o Uniune cît mai integrată, federală dacă se poate, în care oficialii de la Bruxelles să ne conducă, să ne dea, să ne înveţe, să ne monitorizeze, să ne premieze sau să ne pedepsească. Diferenţa dintre Marea Britanie şi România este aceea dintre o ţară care se poate ţine singură pe picioare în cadrul exigenţelor stat de drept – democraţie – economie de piaţă, şi o alta care nu poate sta în picioare, în acest cadru, decît susţinută de altele. Am urmărit cu atenţie cruciada dusă de prim-ministrul Cameron împotriva nominalizării luxemburghezului Junker pentru funcţia de şef al Comisiei Europene. Nu a reuşit să slăbească nici sprijinul cvasiunanim de care Junker se bucură în Consiliul European şi nici sprijinul larg majoritar de care se bucură în Parlamentul European. Acest eşec i-a atras, firesc, critici aspre din partea opozanţilor săi. Totuşi, în final, a obţinut angajamentul Germaniei, care a anunţat că e gata să facă ceea ce e nevoie pentru păstrarea Marii Britanii în interiorul UE. Lui Cameron nu-i place Junker tocmai pentru că acesta reprezintă o agendă de care, crede premierul britanic, UE trebuie să se debaraseze. Integrarea continuă, cu transferul masiv al deciziilor la Bruxelles, răneşte Marea Britanie. Ştiu că e greu să înţelegem de ce – nouă, nu doar că autoritatea crescută a Uniunii în raportul cu autorităţile de la Bucureşti, în privinţa României, ne face bine, dar a ajuns, după evenimentele interne şi regionale ale ultimilor doi ani, chiar dezirabilă. Pentru a feri România de stricăciunile pe care politicienii, dar şi poporul român i le pot pricinui, e de preferat o guvernare controlată de la Bruxelles.

Dar Europa nu se confruntă doar cu această diferenţă de viziune în privinţa viitorului ei, exemplificată, la modul cel mai clar, de Marea Britanie şi de România. Clivajele din interiorul UE sînt mult mai multe şi nu mai puţin semnificative. Dar cel mai grav e faptul că Uniunea Europeană este tot mai respinsă de cetăţenii europeni. Rezultatul ultimelor europarlamentare este elocvent: ideea antieuropeană a fost marea cîştigătoare. Cetăţenii Europei au trimis în legislativul continental un număr foarte mare de antieuropeni. Mai exact, numărul membrilor Parlamentului European care vor să oprească integrarea europeană sau chiar să „dezintegreze“ ceea ce s-a integrat pînă acum este mult mai mare decît era pînă în momentul de faţă. Nu putem pune la îndoială legitimitatea prezenţei lor: europenii i-au trimis acolo, ştiind bine cine sînt şi ce vor.

Criza economică a anilor trecuţi a arătat faţetele dure ale solidarităţii – premianţii au trebuit să plătească pentru codaşi, iar codaşii au început să-i urască pe premianţi încă şi mai tare. Multor cetăţeni europeni, din Marea Britanie şi Franţa, din Spania şi din Italia, din Olanda şi din Belgia, nu le este foarte clar ce nevoie au de Uniunea Europeană. Ei ştiu bine ce nevoie au de propriile ţări, pe care le vor puternice în continuare. Dar de ce ar avea nevoie de UE nu le e prea clar. Şi problema nu este, cum ar zice mediocrii de Dîmboviţa, „de comunicare“. Adevărul este că proiectul european a devenit un proiect al elitelor politice, fără mare legătură cu cetăţenii şi, devenind tot mai elitist, a devenit tot mai neclar. Convingerea mea este că, dacă nu vrem să pierdem cu totul resursele enorme investite deja în proiectul european, este nevoie să învăţăm mai multe din trecut. O revizitare mai profundă a moştenirii părinţilor fondatori ai Europei Unite, a viziunii, eticii şi stilului lor este mai necesară ca oricînd. Ca să găseşti drumul înainte este nevoie, uneori, să te opreşti şi să priveşti înapoi. Sîntem, cred, într-un asemenea moment.

Cercetarea mai atentă a faptelor şi a lucrărilor unor europeni precum Adenauer, Schuman şi De Gasperi ne poate arăta ce am greşit, cum putem îndrepta şi cum putem merge înainte cu procesul integrării europene. Sugerez, de pildă, o singură direcţie. Multe aveau în comun cei trei mari oameni de stat, dar cred că ceea ce îi unea cel mai puternic era identitatea creştină. De aici, fiecare dintre cei trei a desprins ideea că politica este o misiune. Nu o carieră profesională, nu o vocaţie, nu o datorie, cu atît mai puţin un hobby – o misiune! Ceea ce îi trimitea pe aceştia prin popor pentru a-l lumina asupra drumului de urmat nu era dorinţa de voturi şi nici foamea de putere, ci propria convingere. Formele actuale de PR, practicile de campanie electorală ori propaganda zilnică în lamentabile talk-show-uri nu sînt credibile în inimile europenilor pentru că sînt, toate, lipsite de un element care face misionarismul credibil: sacrificiul pentru propria credinţă. Nu este vorba, fireşte, de sacrificii tragice, de renunţări dramatice, de amputări destinale. Dar este foarte important ca oamenii care ascultă un politician să ştie că el a suferit cît de cît pentru convingerile sale. Cicatricea este cel mai convingător argument. Dacă, dimpotrivă, vedem doar funcţionari securizaţi pe viaţă în salariile lor imense, politicieni care se îmbuibă de putere şi business class, aroganţă, defilee delirante de vanităţi şi discursuri fără pic de inimă, ideea europeană se va ofili şi va muri. Avantajul antieuropenilor este tocmai acesta. Ei cred în ce spun.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.