EDITORIALE ȘI OPINII

Mă pregăteam de o debranşare totală, fără mobil, fără laptop şi fără dileme, undeva departe de Bucureşti. Cu bagajele făcute, mai trebuia doar să merg două zile la o Şcoală de vară de film şi antropologie vizuală (Longocampo DOX), organizată de Ionuţ Piţurescu la Cîmpulung: o ultimă „branşare“ şi gata.

E greu să ne imaginăm că acum o sută de ani chiul era un cuvînt argotic, deci şocant, şi tocmai de aceea folosit intens de presa umoristică românească. Un dialog din revista Furnica, din 1914, imaginează o reacţie pudică a autorităţii faţă de limbajul tinerei femei de stradă Miţa: „Tipu ăsta, dle comisar, mi-a tras chiulul!"

După atîtea tergiversări, s-a dat în sfîrşit verdictul în procesul ICA. Rezultatul? Unanimitate. Toată lumea declară că e un eveniment de răscruce – trecînd chiar peste „Trofeul Calităţii“. Numai că e o unanimitate bizară şi schimonosită, a unor tabere care par a sta faţă în faţă, gîndind acelaşi lucru: Acum începe!

Aşa cum era de aşteptat, premierul turc în exerciţiu, Recep Tayyip Erdogan, a cîştigat alegerile prezidenţiale – primele cu vot direct din istoria acestei ţări. Şi astfel, omul forte de la Ankara şi-a consolidat proiectul de putere personală.

În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“...

Guvernul rus a anunţat ritos că va stopa importurile de produse alimentare din ţările Uniunii Europene. În parte, ca răspuns la setul de sancţiuni impuse la Bruxelles ca urmare a conflictului din Ucraina. Autorităţile sanitar-veterinare ruseşti au găsit însă şi varii defecte de calitate, care ar pune în pericol sănătatea consumatorului moscovit!

În fiecare vară, este în vogă regretul după banii de concediu, aruncaţi (în concediu), pe servicii de calitate îndoielnică, dar cu costuri absolut aberante. Pentru consolare, m-am gîndit să vă ofer descrierea unei zile de vacanţă la mare (la ocean) a unui american.

O literatură despre vechiul Bucureşti nu conteneşte să crească – şi Dilema merită recunoştinţă pentru asiduitatea cu care a menţinut, timp de şapte ani de zile, rubrica destinată să apere trecutul –, dar cititorii ei, cîţi sînt, au puţină putere.

Libertatea presei este un construct care presupune o serie de instituţii, reglementări şi practici. În activitatea sa de pînă acum, Victor Ponta a acţionat pentru a acapara instituţiile, a folosit abuziv reglementările şi a impus proaste practici.

Dezbaterile de azi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de politica regională (şi internaţională) a Federaţiei Ruse mi-au adus aminte de dezbateri asemănătoare din 1999, cu privire la criza din Kosovo. Şi atunci existau, la noi, numeroşi partizani ai unei atitudini mai „rezervate“ faţă de strategiile NATO şi UE.

Un restaurant american onorabil şi cu o clientela constantă s-a îngrijorat de faptul că, deşi publicul era acelaşi şi veniturile nu scăzuseră, clienţii păreau tot mai nemulţumiţi şi se plîngeau tot mai mult. Au angajat deci o firmă specializată care să le explice fenomenul şi să le spună ce trebuie să facă pentru a remedia lucrurile.

Cuvintele cu înţeles abstract şi foarte general (cum sînt, cel puţin în cîteva dintre înţelesurile lor, lucru, fapt, treabă, chestie etc.) se folosesc adesea ca substitute. Pentru că aceste substantive sînt destul de asemănătoare prin funcţie cu pronumele, repetarea lor este parţial explicabilă, putînd chiar trece neobservată.

Cuvintele sînt doar un vehicul al gîndurilor şi intenţiilor noastre. Ioana crede altfel. Ea crede că gîndurile şi intenţiile noastre devin pe măsură ce ele se aşază în cuvintele care le merită. Scrierea creativă – va spune Ioana Pârvulescu – nu-i un antrenament pentru eventuali scriitori. E şansa noastră de a ieşi din muţenie gălăgioasă.

Spectacolul, prin natura sa, implică prezenţa umană, şi de aceea se fondează pe capacitatea sa de a respecta o ordine şi de a fi derutată de o dezordine, deci pe program şi accident. Un prieten căruia îi doresc regulat „Noroc“, mă enervează răspunzîndu-mi: „Nu e nici un risc“.

Se face mare vorbire despre rusofobia românului. Eu aş zice că e mai degrabă ruso-scepticism. De aia m-am vîrît în propria memorie afectivă, să văd cum a stat distinsa mea persoană în raport cu locuitorii uriaşei colecţii de gubernii, aflate la nord-est.

Sîntem buni pînă cînd încep lucrurile serioase. Pînă cînd începe să se ocupe serios statul. Handbalul de fete mici e ca o întreprindere privată, ferită de ochii lumii. Cînd ia cîte un titlu, ca acum sau acum 15 ani, sărim cu toţii în sus, apar flori, covoare roşii, prezentatoare machiate care rostesc ştiri emfatice.

A lucrat cîţiva ani la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, apoi a promovat sistemul alternativ Step by Step, iniţiat în 1994. Cristiana Boca este specialistă în educaţie şi, acum, conduce o grădiniţă şi o şcoală Step by Step. Am invitat-o la o discuţie despre calitatea educaţiei.

Scena te poartă cu gîndul la reclamele pentru băutură ieftină. Dar e ceva mai mult spirit aici. Mai ca prin Operaţiunea monstru, cu Cotescu, Moraru şi Caragiu. Ceva cît se poate de românesc, am putea spune. Cei patru bărbaţi sînt singuri, în voia lor absolută, scăpaţi de sub controlul nevestelor.

Nu cred să mai existe mulţi români la ora actuală care să nu fi auzit despre atît de rîvnita „carte verde“/„permis de rezidenţă“ americană. Acest green card este practic ultimul pas (hotărît) spre dobîndirea cetăţeniei Lumii Noi. Ea implică – din punct de vedere juridic – şederea permanentă şi dreptul la muncă pe teritoriul Statelor Unite.

Nevoia de natură, de grădini, s-a manifestat întotdeauna la Bucureşti, constituind chiar o trăsătură caracteristică a fizionomiei oraşului. Pentru situaţia din secolul al XIX-lea, avem chiar o carte pe care calităţile ei de erudiţie şi sensibilitate, remarcabile, n-au făcut-o, totuşi, destul de cunoscută: studiul doamnei Dolores Toma, Despre grădini şi modurile lor de folosire (Polirom, 2001).

Dezbaterea dintre cetăţenii moldoveni şi delegaţii prezenţi a fost mai mult decît relevantă, atît în lumina aşteptărilor ridicate, pe care cetăţenii obişnuiţi le au faţă de Uniunea Europeană, dar şi din cauza frustrării pe care o resimt faţă de politicienii locali proeuropeni.

Tu trebuie să decizi despre ce şi despre cine e cazul să te exprimi. Lucrul „la comandă“ e ipocrit sau convenţional. „Creatorilor“ le pot spune, deci, că esenţialul e să-şi vadă de treabă. Mai devreme sau mai tîrziu, vor apărea roadele. Accentul pe „managementul“ carierei e inutil, dacă nu direct contraproductiv.

După războiul de independenţă din 1990 şi entuziasmul confuz care i-a urmat, românilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a realiza că au pierdut, din nou, războiul cu armata regulată a statului. Aceasta a schimbat instituţiile şi regulile jocului, dar şi-a păstrat partea leului, instituind cleptocraţia binecunoscută.

Fără a fi extrem de frecvent, ţafandache e un cuvînt depreciativ uşor de înţeles, sunînd familiar şi celor care poate că nu l-au mai auzit: alcătuit dintr-o primă parte sonoră şi repetitivă şi dintr-un element final tipic supranumelor ironice şi minimalizatoare, cuvîntul evocă alte epitete similare (muţunache, fudulache etc.).

Zilele trecute, o întîmplare greu de explicat m-a dus spre piesa lui Jean-Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu. Piesa s-a jucat în premieră absolută în 1951 la Paris, iar Sartre ştia deja cît de importante sînt presa şi publicitatea, aşa că a creat în jurul piesei o continuă rumoare, încă cu şase luni înaintea premierei.

Un acord cu Bruxelles-ul permite micului stat să exporte liber în Uniune, putînd însă să-şi protejeze piaţa internă în faţa importurilor din Europa. Un acord de liber schimb a fost încheiat cu Turcia şi se aşteaptă ratificarea de către Parlamentul de la Ankara.

Prin iunie, la începutul verii, aşadar, aud o declaraţie a preşedintelui Băsescu Traian. Cum că Victor Viorel Ponta şi domnia sa au căzut de acord cu privire la nominalizarea lui Dacian Cioloş pentru un al doilea mandat în calitate de Comisar pentru Agricultură, în echipa domnului Junckers. De fapt, fostul şef al Eurozonei nici nu fusese confirmat încă.

Cum stînga e autoproclamat unită, cică s-ar fi unificat şi dreapta. Uau, ce bucurie, cu beteală-am să te-mbrac şi steluţe-o mie. Cum care stînga? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie. Cum care dreapta? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie.

"Criza din Ucraina e mai degrabă un epilog la Război Rece. Sînt dosare care au rămas în suspensie după 1991 – dacă acceptăm că Războiul Rece s-a terminat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Probabil că asistăm acum la epilogul ideii de imperiu în accepţia pe care i-o dă Rusia."

Într-un amfiteatru al Universităţii au venit cîţiva profesori, dintre cei care încă mai trăiau, şi vreo cîteva zeci de foşti colegi. S-a strigat catalogul şi fiecare a povestit ce a mai făcut în ultimii 30 de ani. Discursurile personale au durat foarte mult şi, la un moment dat, sub presiunea fumătorilor, s-a luat o pauză de zece minute.

Pe cînd fiul meu (astăzi student) se afla în ciclul primar, doamna învăţătoare le-a cerut copiilor din clasă să scrie o compunere chiar cu acest titlu – Doamna învăţătoare. Elevii s-au pus pe lucru şi, după o oră, au început să-şi citească producţiile în plen.

Din lipsă de conştiinţă de sine şi de educaţie, Bucureştii sînt în ultimii ani victima unor transformări ambiţioase. Ele au mai puţin în vedere un rezultat practic, de o utilitate incontestabilă, ci năzuiesc să impresioneze prin îndrăzneala inovaţiei. Aşa-zisul Plan Integral de Dezvoltare Urbană anunţă proiecte grandioase.

„Ruşii sînt pregătiţi să sufere pentru o idee măreaţă, europenii nu prea“ îşi intitulează Laura Bretea un articol publicat pe Contributors.ro în 26 iulie. Chiar sînt pregătiţi? Mă îndoiesc. Războiul dintre Rusia şi Ucraina nu îl costă deocamdată nimic pe cetăţeanul rus simplu.

Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală.

Nu se poate să nu fi observat şi dumneavoastră înghesuielile de maşini care se produc la orele de intrare şi ieşire de la ore în jurul şcolilor „bune“. Stau lîngă o astfel de şcoală şi străduţa cu pricina este impracticabilă cel puţin două ore pe zi

Explicaţia formei teneşi nu e complicată: este posibil ca e în loc de i să fi apărut printr-un fenomen de hipercorectitudine (reacţie la închiderea populară a lui e la i, în alte situaţii) sau, strict fonetic, prin asimilare, sub influenţa primului e din cuvînt (mai ales într-un anume tip de pronunţare „relaxată“).

Prin ’94-’95, cînd a demarat şi la noi, cu sprijinul Băncii Mondiale, prima reformă curriculară de anvergură, puţini erau cei care ştiau cam ce se ascunde în spatele cuvîntului cu pricina. Cîţiva au încercat să explice şi neofiţilor, fără prea mare impact.

Rezultatul e clar. Confruntarea de săptămîna trecută de la Cotroceni pe tema reducerii CAS – a fost o confruntare, şi nu o consultare – a avut un cîştigător, pe preşedintele Traian Băsescu, şi un perdant. Mai precis, doi: premierul Victor Ponta şi ministrul său de Finanţe, Ioana Petrescu.

Cînd prăbuşirea lui MH 17 – pe 17 iulie, în zona rebelă din estul Ucrainei – a devenit o problemă politică (şi asta s-a întîmplat din prima secundă a dezastrului), am intrat în acest labirint. Unele lucruri erau evidente din primele ore ale dezastrului. Totuşi, politicienii ne-au spus că nu e bine să ne repezim să le credem.

Domnul Van Rompuy s-a grăbit prea tare să îşi predea mandatul. A convocat repede, mult prea repede, o şedinţă de Consiliu European menit a împărţi posturile de şefi la Comisie şi Consiliu. Pentru prima dată de cînd a apărut în prim-planul vieţii politice bruxelleze, domnul Rompuy a fost aspru criticat deoarece s-a pripit.

Ştiu de ce îmi place mie. Pentru că îmi spune poveşti. Pentru că e vorba despre oameni plecaţi într-un soi de excursie magică. Pentru că e despre încercări prin care au trecut şi eroii din cărţile de istorie romanţată pe care le citeam în copilărie, sub vreun copac sau lîngă un rîu.

"Pentru jurnaliştii români, e ceva mai uşor în spaţiul islamic decît pentru cei proveniţi din marile puteri, din statele percepute ca avînd o istorie negativă în Orientul Mijlociu – fostele state coloniale, de SUA nici nu mai vorbesc..."

Locul pare ireal. Un ochi de apă maro, înconjurat de nişte dealuri de un verde intens, împădurite şi cu un tăpşan înierbat pe care un văcar îşi păzeşte animalele, fluierînd. Am mai fost o dată acolo, în copilărie, cînd bunica lui Bogdan m-a învăţat să fac bicicleta ca să nu mă dea apa sărată peste cap.

Mă hazardam, în două articole anterioare, să fac nişte observaţii generale asupra tînărului studios din ceauşism, comparat cu echivalentul lui contemporan. Spuneam acolo că, înainte de 1989, buchiseala cărţilor, avea puţine şanse să ne scoată din multiplele complexe dezvoltate faţă de locuitorii capitalismului apusean.

Nu se poate spune îndeajuns cît de bine-venite sînt amintirile despre Bucureştii pe care i-am pierdut, care, de cîtva timp, au început să apară – majoritatea, cred, la Editura Vremea. Nu numai pentru încărcătura de amănunte pe care, oricum, nu le mai ştia nimeni, ci şi pentru diversitatea unghiurilor.

Vladimir Antufeev a fost un miliţian de nădejde în fosta URSS. Născut în Siberia, a fost om de sistem, trimis acolo unde KGB avea nevoie să blindeze cu oameni de încredere structurile locale de miliţie. Miliţienii obişnuiţi au prostul renume că stau prost cu nervii: nu te poţi baza pe ei că, la o adică, chiar vor trage.

Sorin Vieru a devenit, pentru mine, un personaj, înainte să-l întîlnesc faţă către faţă. Floriana Avramescu, o colegă de liceu care mi-a marcat adolescenţa şi prima tinereţe, mi-a vorbit cu entuziasm despre „Sorel“, ca despre un model al adevăratei masculinităţi: tandru, delicat, înţelept, fără puseuri macho, fidel şi plin de umor.

Comentariul doamnei Diaconu la pilula mea despre „proletariatul corporatist“, publicat la poşta redacţiei în numărul anterior al Dilemei vechi, merită din plin un contra-comentariu. Nu din motive de „drept la replică“ şi cu atît mai puţin ca dispută ad personam: nu am nimic de apărat şi nimic de acuzat.

Un mijloc de transport de uz personal, simplu, simpatic şi familiar, nu poate să nu primească denumiri colocvial-argotice, cu încărcătură afectivă. Denumirea „oficială“ a bicicletei e înlocuită în uz, în multe limbi, de abrevieri colocviale, unele devenite aproape standard: bike în engleză, vélo în franceză, bici în italiană şi spaniolă etc.