Şcoala-n Varania

8 august 2014. Greu să te pui pe scris în asemenea vacarm.

După atîtea tergiversări, s-a dat în sfîrşit verdictul în procesul ICA. Rezultatul? Unanimitate. Toată lumea declară că e un eveniment de răscruce, fără precedent – trecînd chiar peste „Trofeul Calităţii“. Numai că e o unanimitate bizară şi schimonosită, a unor tabere care par a sta faţă în faţă, gîndind, în esenţă, acelaşi lucru: Acum începe! Acum ne vom repezi unii asupra celorlalţi şi...

Ciudat! Nu m-am gîndit niciodată, pînă acum, că două tabere care stau faţă în faţă, aşteptînd ordinul de atac, sînt, de fapt, înfrăţite.

Să nu exagerăm, totuşi. Cine vorbeşte în numele tuturor ar face mai bine să tacă. Eu mă uit numai – că doar am telecomanda, „sceptrul“, în mînă, nu-i aşa? – la ce transmit posturile de televiziune, sau mai dau o fugă pe net – iar aici tot eu sînt suveranul cu drept de veto asupra propriului meu keyboard. Şi ce văd, ce aud, ce citesc asta-mi transmite: pare că trăim simultan şi schizoid în două Românii nu numai diferite, ci diametral opuse. Una a jubilaţiei pentru victoria justiţiei asupra abuzurilor şi a inechităţilor comise, în principal, de către chiar cei care ne conduc. Cealaltă, a îngenuncherii definitive a justiţiei sub apăsarea comenzii politice. Una care ne deschide drumul ascendent spre dezideratul statului de drept, cealaltă care se prăbuşeşte într-o dictatură încă şi mai samavolnică decît cea stalinistă.

Şi, cum sîntem – iarăşi – în campanie, nimic nu mai e cruţat, pentru a face credibilă o imagine sau pe cealaltă: informaţii trunchiate sau răstălmăcite, incandescenţe emoţionale, uitări subite şi la fel de bruşte aduceri aminte, insinuări cu toptanul, şarje de decredibilizare a oponenţilor, colaje şi montaje, silogisme strîmb construite, înlănţuite cu sofisme bătătoare la ochi, psalmodierea aceluiaşi mesaj de o sută, de o mie de ori, pe toate tonurile disponibile... Ce mai, pentru cineva doritor să scrie o teză despre mecanismele intoxicării, ale dezinformării sau ale manipulării, în spaţiul public românesc, nu cred să fi existat moment mai favorabil. Cu atît mai mult cu cît sînt antrenate în orchestraţia mediatică nenumărate persoane care, involuntar sau nu, participă, fiecare cu propriile-i convingeri şi/sau interese, la impresia că cele două Românii s-au luat de păr şi-şi cară pumni una, alteia, pe îndesatelea.

Dar noi? Noi, ascultătorii, privitorii, cititorii din epoca lui homo zappiens? Mai sîntem în stare să desluşim ceva din această imensă cacofonie, sau ne resemnăm să fluturăm remote-ul prin faţa ecranelor către Viaţa la bloc?

Legenda spune că cei din generaţiile mai vechi, crescute în comunism, ca cea căreia îi aparţin, sînt cumva „vaccinate“ contra virusului manipulării. Că experienţa ne-ar fi învăţat să citim printre rînduri şi să punem mesajele publice sub lupa suspiciunii. Mă îndoiesc că o atare experienţă ne e astăzi de mare ajutor. Ne-am deprins, e drept, să fim circumspecţi faţă de „adevărurile“, adesea flagrant mincinoase, vehiculate de mesajul monocord al puterii şi de difuzoarele mediatice ale acesteia. Dar cît sîntem de pregătiţi pentru situaţia unei manipulări polifonice? Pentru însăşi polifonia discursurilor concurente?

Iar cei care vin? Cei care s-au format după căderea comunismului şi cei care se maturizează acum pe băncile şcolii?

Se spune că un lucru important, pentru reuşita în viaţă, este să ajungi să înţelegi cît mai bine lumea în care trăieşti: de la părinţi, de la colegi şi prieteni, de la profesori, din cărţi sau din întîmplările trăite.

De vreo 400 de ani – la noi, cam la jumătate –, ziarele au tot urcat în ierarhia mijloacelor de înţelegere a lumii prezente. Din secolul trecut, li s-au adăugat, pe rînd, furîndu-le tot mai mult teren, Radioul, Televiziunea, apoi Internetul.

Nu poţi să nu te uiţi la şcoala de azi, fără să-ţi răsară în minte o puzderie de nedumeriri. De cîte ori se aduce un ziar pe băncile elevilor, în doisprezece ani de studiu? De cîte ori se comentează la clasă o emisiune TV? De cîte ori se exersează, sub îndrumarea profesorului, un parcurs de informare prin arcanele Internetului?

Învăţăm la şcoală că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, şi nu invers. Pămîntul face asta de nişte milioane de ani şi că aşa stau lucrurile e iarăşi ştiut de cîteva secole. E bine să ne ancorăm în lumea stabilă a certitudinilor. Dar ce facem cu şi pentru lumea incertă a zilei de azi, ca să nu mai vorbesc despre cea de mîine, pentru care cică i-am pregăti – ca profesionişti, ca cetăţeni şi ca oameni – pe elevii noştri?

Am auzit adesea vehiculată, între detractorii radicali ai învăţămîntului românesc actual, o teorie conspiraţionistă care sună cam aşa: ei vor să ne ţină proşti, ca să poată face cu noi mai departe tot ce le trece prin cap.

N-o cred. În general, nu mă atrag teoriile conspiraţioniste. În particular, am avut de a face cu nenumărate situaţii în care noi serveam pe tavă decidenţilor în politici educaţionale argumentele pentru a lăsa lucrurile să băltească. Cînd, la introducerea manualelor alternative, într-un manual de istorie pentru liceu a apărut, la capitolul despre rolul mass-media în societatea contemporană, poza Andreei Esca, mare vedetă la PRO TV, la vremea respectivă, toată suflarea a sărit indignată: Cum? Asta-i Istorie? Andreea Esca alături de Ştefan cel Mare? În aceeaşi vreme, apariţia unui fragment literar dintr-un roman despre tribulaţiile unui adolescent din anii ‘80 a stîrnit un val încă şi mai intens de mînie populară, ale cărui maree mai clipocesc pînă azi: Cum, asta învaţă copiii noştri la Şcoală? Şi exemplele pot continua la nesfîrşit.

Îmi amintesc de zecile de ore de dezbateri, adesea foarte încinse, consumate cu colegii de breaslă, profesori de limba şi literatura română, pe proiectul programei de liceu. Aş fi dorit o pondere mai substanţială pentru utilizarea funcţională a limbii, pentru retorică şi argumentaţie, pentru tehnicile de dezbatere, pentru receptarea mass-media, pentru integrarea noilor tehnologii de comunicare. Aş fi dorit un accent mai ferm pe gîndirea critică şi formarea discernămîntului, pe construcţia coerentă, raţională, a unei opinii, pe o situare autonomă şi reflexivă, în raport cu mesajele receptate. Ce a rămas, destul de puţin, în actualul curriculum, e oricum trecut cu vederea, pentru că, deh!, mai e şi bacul, care nu se încurcă în asemenea extravaganţe.

Şcoala românească e despre trecut. Aşteptăm ca vara Varanului să treacă şi ea, ca să-i putem acorda, peste nişte ani, o oră de seminar de cazuistică la Drept.

Pînă atunci, om vedea şi ce e de făcut cu telecomanda şi cu tastatura cu care ne exercităm, zilnic, mîndra noastră regalitate de consumatori de informaţie.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.