De ce unora le place Turul Franţei?

N-am ştiut niciodată. Ştiu de ce îmi place mie. Pentru că îmi spune poveşti. Pentru că e vorba despre oameni plecaţi într-un soi de excursie magică. Pentru că e despre încercări prin care au trecut şi eroii din cărţile de istorie romanţată pe care le citeam în copilărie, sub vreun copac sau lîngă un rîu. Pentru că pare supraomenesc şi pînă la urmă e atît de uman, cu toate greşelile şi prostiile imaginabile şi răsplata lor groaznică. Pentru că e despre tipi simpli, care au puterea să zîmbească, deşi trec prin iad. Pentru zilele în care nu se întîmplă nimic şi în care poţi să adormi în zumzetul spiţelor şi al vorbelor despre orice şi nu mare lucru. Pentru cîmpurile de lavandă şi Cîmpiile Elizee. Pentru castelele în care am fost mereu convins că există cîte o prinţesă de salvat. Pentru că prima oară cînd am plîns din motive de suflet a fost cînd eroul meu Bernard Hinault, în loc să se odihnească, a evadat nu într-o etapă, ci din caravană, ca să-i ducă unui puşti de vîrsta mea, bolnav de leucemie, un tricou galben, pe patul de spital. Copilul a murit cîteva zile mai tîrziu, şi eu un pic odată cu el. De atunci, Turul trăieşte enorm în mine.