Şcoală de vară

Vin din tabără. N-am putut să-mi scriu articolul săptămîna trecută pentru c-am fost în tabără. Nu e cam tîrzior pentru mine mersul prin tabere?

Pardon. N-a fost tabără. S-a numit „Şcoală de vară“. Ar fi trebuit să ştiu pentru că eu am organizat-o. Împreună cu o serie de prieteni din şi din afara mediului universitar.

Oricum, nu pot rezista tentaţiei de a pune pe hîrtie măcar un minimal jurnal despre „cum mi-am petrecut vacanţa“, aşa cum am învăţat încă din şcoala generală.

Primele două zile am avut de a face cu Steve, un profesor de fizică londonez, consultant în probleme de comunicare a ştiinţei, fondator al „Floating Point Science Theatre“, membru al RSA (adică Royal Society of Arts) şi colaborator, între altele, al British Council. Steve a adus cu el nişte snopuri de beţe de răchită, benzi adezive, plastilină, tuburi colorate, hîrtie creponată de toate culorile. Ne-a pus să ne povestim cu ele un eveniment care ne-a schimbat cursul vieţii.

Dup-aia a venit Liviu. Ne-a împărţit în două: jumătate vorbesc, jumătate ascultă. Iar cei care vorbesc, o fac toţi deodată. Şi cei care ascultă trebuie dup-aia să spună care cum le-a captat atenţia.

A venit apoi Ioana. E profă şi romaniceră. Deşi „Viaţa începe vineri“, Ioana crede că „Viitorul începe...“ (deja? abia?) „...luni“. Pentru noi, a fost o miercuri, aşa că a trebuit să ne descriem ca numere, plante, obiecte, culori.

Adrian de la UnArte ne-a amestecat nişte imagini cu nişte cuvinte, din care ne-a dat să încropim layout-ul unei coperţi.

Adrian al II-lea, rector la UNATC, ne-a pus să ţipăm unul la altul „Ieşi afară!“ şi „Nu vreau!“ Şi ne-a povestit lucruri stranii despre actori, despre cum, pentru a fi un altul, trebuie să ajungi să poţi fi tu însuţi.

Serile s-au mai perindat nişte personaje – Cristian, care ne-a arătat „Decît o revistă“, Răzvan, care oricum ne-a împuiat capul cu industriile creative, şi Alexandra de la Litere, care voia să afle de la noi cam cum ar trebui să arate un masterat de creativitate.

Şi acum, că tot trebuie şi o încheiere, „ne-am întors din tabără osteniţi, dar fericiţi“. Nu aşa trebuia să sune?

Şi la ce bun toate astea? Ca să mai punem nişte plante uscate la ierbar? Nu se mai poartă de veacuri! Ca să mai punem nişte poze drăgălaşe pe Facebook? Mă rog, cam mare osteneala. Ca să se mire părinţii? Ca să ne cîrîie colegii?

Păi, întîi de toate, ca să vedem dacă educaţia se poate gîndi, şi practica, şi altfel. Ca, de pildă, în ideea că ce se întîmplă cu tine poate fi la fel de important ca ce se întîmplă cu mintea ta arondată unei discipline sau alteia, fie că e vorba de informatică sau muzică, de fizică sau arte plastice. Pentru că de ce se întîmplă cu tine – cu conglomeratul tău unic de emoţii, atitudini, aspiraţii, disponibilităţi – depinde în bună măsură ce vei vrea şi vei fi capabil să înveţi în continuare. Sau în ideea că, într-o interacţiune educaţională, primeşti cît dai – că beneficiul tău va fi cu atît mai mare cu cît vei fi mai doritor să te deschizi unor experienţe pe care pînă mai ieri le socoteai nu numai improbabile, dar şi, poate, indezirabile. Sau în ideea că, pentru a-ţi putea descoperi şi exploata propriul potenţial creativ, ai nevoie în primul rînd de două lucruri: de curaj şi de autenticitate. Sau în ideea că mintea noastră poate funcţiona mult mai bine cînd o aducem către o interacţiune deschisă şi flexibilă cu ceilalţi. Sau în ideea că creativitatea nu-i doar un cuvînt la modă, trîmbiţat ca să mascheze cenuşiul lumii noastre globalizante şi tehnologizante.

Pentru unii, să te deprinzi să foloseşti orice materiale de expresie îţi stau la îndemînă, ca să poţi spune ceva ce consideri important deopotrivă pentru tine şi pentru ceilalţi, poate fi un bîzdîc, o fandacsie. Pentru Steve Mesure, nu. Şi nici cum ajungi să te armoniozezi cu ceilalţi într-un proiect comun, pentru a avea cît de cît şanse de reuşită. Sau să te deprinzi să-ţi poţi dezghioca resursele de creativitate împinse către fundul sacului de presiunea constantă – a şcolii, a vieţii – de a te învăţa „buna rînduială“: asta se face aşa, asta nu se face deloc...

Unora li se pare că vorbirea în public ar trebui să-i privească doar pe politicieni şi pe avocaţi. Liviu Papadima crede că ne priveşte pe noi toţi, pentru că e forma de comunicare cea mai de impact, acolo unde nu mai avem posibilitatea de a ne piti în dosul foii sau al ecranului de iPod. O putem, la urma urmei, şi evita, dar ratăm cu asta, în bună măsură, deschiderea noastră către lume, fie că e vorba despre prezentarea unui referat la seminar sau dezbaterea unei decizii în firma în care poate vom lucra.

Cuvintele sînt doar un vehicul al gîndurilor şi intenţiilor noastre. Ioana crede altfel. Ea crede că gîndurile şi intenţiile noastre devin pe măsură ce ele se aşază în cuvintele care le merită. Scrierea creativă – va spune Ioana Pârvulescu – nu-i un antrenament pentru eventuali scriitori. E şansa noastră de a ieşi din muţenie gălăgioasă.

Layout de carte să facă ăia care se ocupă cu aşa ceva – vor zice unii. Dar nu face parte din instrumentarul nostru esenţial de integrare în lumea în care trăim capacitatea de a pune imaginile şi cuvintele laolaltă? – va întreba Adrian Medeleanu.

Tehnici teatrale? Ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar? Nimic mai eronat – va răspunde Adrian Titieni. Jucăm cu toţii, tot timpul, o sumedenie de roluri, cînd ne înnodăm cravata la gît, cînd ne suim la volan, cînd sîntem scoşi la tablă sau tragem bileţelul de examen. Dar rolul cel mai greu de învăţat e cucerirea propriei personalităţi, pe care ar fi de dorit s-o purtăm în tot ceea ce facem.

Atenţie! Ca să scoţi Decît o revistă îţi trebuie întîi de toate dorinţa, adesea infantilă, de a-ţi spune propriul cuvînt în ceea ce pare a fi o cacofonie generală. Şi inteligenţa. Şi încăpăţînarea. Şi nu-i deloc uşor – spune Cristian Lupşa. Creativitatea e realmente un proiect major al multor naţiuni şi al multor organizaţii de prim rang – explică Răzvan Crişan. Alţii acordă creativităţii tot mai mult interes în spaţiul academic. Noi de ce nu am face-o? – întreabă Alexandra Crăciun.

Aberez? Dacă credeţi că da, vă rog, opriţi-mă!

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.