Poveste musceleană

Mă cerusem deja în vacanţă de la Mircea Vasilescu şi mă pregăteam de o debranşare totală, fără mobil, fără laptop şi fără dileme, undeva departe de Bucureşti. Cu bagajele făcute, mai trebuia doar să merg două zile la o Şcoală de vară de film şi antropologie vizuală (Longocampo DOX), organizată de Ionuţ Piţurescu la Cîmpulung: o ultimă „branşare“, o ultimă corvoadă şi gata. Am nimerit însă în pline „guerile“ voioase, practicînd „debranşări“ à la carte. După ultimele pilule încrîncenate, cu „guerile necăjite“ şi o lume „branşată“ care uită de sine, totul era făcut parcă special ca să mă binedispună şi să-mi aducă aminte, amical, că la vie est ailleurs. Nu mă pot abţine deci de la exerciţiul hedonist de a povesti această experienţă, chiar dacă ştiu că astfel de poveşti nu prea mai interesează pe nimeni. Cîmpulung însă vaut bien une pilule, ca să spun aşa...

Totul a început cu miracolul Vilei Golescu, unde avea să se desfăşoare Şcoala de vară. Construită de inginerul Vasile Golescu, absolvent al École nationale des eaux et forêts din Paris, la începutul secolului trecut, înconjurată de un parc maiestuos care urcă în terase pînă pe culmea dealului, vila te introduce direct în altă lume şi te desfată din primele minute cu parfumul său desuet de trai bun. Însăşi istoria ei este un miracol, căci cele două fiice ale inginerului au locuit pînă la sfîrşitul vieţii în această casă, nici ele, nici casa nefiind afectate de comunism. Dar Cîmpulung este plin de astfel de „miracole“, fiind, am impresia, singurul oraş din Muntenia care a scăpat uşor de sistematizare, fără ca textura Centrului său Istoric să fie afectată semnificativ, o mulţime de superbe case vechi fiind repertoriate ca patrimoniu şi păstrate neatinse pînă în ziua de azi. Folclorul local pune aceasta pe seama dîrzeniei localnicilor, moşneni din moşi strămoşi şi ultimii „partizani“ anticomunişti. Ceva adevăr este şi în acest patriotism local căci, imediat după căderea comunismului, muscelenii au continuat cu obştea lor stăpînă pe dealurile şi pădurile din jur, în care neamurile vechi au în continuare „dramurile“ lor, ca şi cum comunismul nu ar fi trecut pe acolo. Unii adaugă însă şi frica lui Ceauşescu faţă de oraşul în care a fost trimis pentru prima dată în puşcărie: temîndu-se atavic pentru viaţa sa, se pare că acesta n-a călcat decît de vreo două ori în Muscel.

Acest miracol nu ar fi fost însă suficient dacă vila nu ar fi fost preluată de fundaţia Pro Patrimonio şi restaurată, în cele mai mici detalii, graţie diplomaţiei şi perseverenţei lui Caroline d’Assay, inclusiv uriaşul parc, devenit între timp un hăţiş de nepătruns. Acum găzduieşte „graţios“ mici tabere de creaţie, precum aceea de peisagistică, pe care am întîlnit-o cînd am ajuns la vilă: o mînă de peisagişti români şi francezi identificaseră cîteva „trasee de rătăcire voluntară“ – cum le-a numit un participant –, de plimbare sau promenadă prin împrejurimile oraşului, taman bune, printre altele, pentru o cură de debranşare a proletariatului corporatist. Personal, credeam că ştiu tot despre această zonă; se pare însă că îmi scăpase esenţialul, de la grotele din dealul Mateiaşului, din care nu ştiam decît mausoleul şi fabrica de ciment, pînă la imensul conac Alimănişteanu, de unde vezi jumătate din Carpaţii Meridionali, şi despre care nici măcar nu auzisem vreodată.

Miracolele au continuat apoi datorită minunatului domn Hagi şi maşinilor sale umblătoare. Cînd prima zi a workshop-ului nostru s-a încheiat, patru venerabile ARO, de peste patruzeci de ani, ne aşteptau aliniate afară pentru a face un tur de onoare prin Cîmpulung şi împrejurimile sale. Pe unde treceam, maşinile claxonau, iar oamenii se ridicau în picioare şi salutau, spre stupoarea celor 14 cursanţi europeni, care nu înţelegeau cum de domnul Hagi e prieten apropiat cu toată lumea. De fapt, el a cumpărat toate aceste maşini, a luat în custodie Căminul cultural, construit în timpul comunismului de tatăl său, dascăl în Cîmpulung, l-a renovat pe banii săi şi a înfiinţat acolo un muzeu al maşinilor româneşti. Prioritatea o constituie, bineînţeles, maşinile ARO, mîndria unei generaţii întregi de musceleni. La intrare, te întîmpină însă şi un bust al lui Noica, aparent pierdut printre utilaje. „A fost comandat de nişte emuli, care s-au certat apoi între ei, nu ştiu, aşa că bustul a rămas abandonat“ – îmi explică domnul Hagi. „Constantin Noica a stat însă în Cîmpulung în domiciliul său forţat şi mulţi dintre copiii de atunci, cu care Noica a făcut meditaţii, îi datorează cariera lor. Aşa că am cumpărat eu bustul şi l-am expus deocamdată aici, ca un mic semn de recunoştinţă al obştei.“ Căci domnul Hagi, inginer constructor de fel, este şi obştean, cu oile şi vacile sale pe dealurile ce-i revin ca dramuri.

Seara am fost invitaţi cu toţii la casele de oaspeţi ale familiei Hagi. Atenţie, zîmbiţi, sîntem filmaţi din dronă! – ne-a avertizat cineva pe drum. Într-adevăr, o ciudăţenie metalică zbura deasupra noastră şi, da, ne filma: era „jucăria“ altui muscelean, care oferă tot „graţios“ imagini aeriene pentru site-ul Primăriei şi alte publicităţi turistice ale zonei.

Casele Hagi sînt, de fapt, două case vechi ţărăneşti, dintre care una a fost transformată în „casă musceleană“, după soţie, cealaltă – în „casă aromânească“, după neamul său. Aici îşi exersează familia Hagi adevărata sa vocaţie: aceea de gazdă pentru orice iniţiativă de suflet. Cum aţi reuşit să le faceţi pe toate? – l-am întrebat eu. Vrearea armânească... – mi-a zîmbit el.

În sfîrşit, nu poate fi neglijat miracolul politic, căci primarul tîrgului nu pare deloc să fie indiferent la toate acestea, aşa cum este regula la noi, şi a însoţit conştiincios ambele tabere de creaţie. Are şi propriile proiecte...

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa; aşa, de’o pildă...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.