EDITORIALE ȘI OPINII

"Unică în lume, la rentrée littéraire e o specialitate pur franceză. Ştiţi filmele cu mulţi figuranţi: zece vedete şi o sută de figuranţi. E nevoie cu adevărat de figuranţi ca să ai efectul de mulţime. Numai că pe generic rămîn doar zece nume."

Un caracter care incită şi atrage, greu de cuprins în tipare. Un individ ce pare vulnerabil şi puternic în acelaşi timp. Vrei parcă să descifrezi ce gîndeşte. Iar recenta sa autobiografie intitulată În fugă, tocmai asta face: dezvăluie o bună parte din ce e în mintea lui.

Am primit zilele trecute un mesaj electronic năucitor. România Literară îmi scria – sub un subject al maximei urgenţe (Help!) şi într-o limbă engleză aproximativă – că, în urma unei călătorii (în Ucraina, parcă!), rămăsese profund traumatizată.

De cînd a început toamna, aştept să nu-l mai văd, dar ultima oară cînd am trecut prin Bucureşti, acum zece zile, era încă acolo şi, desigur, la întoarcerea mea va mai fi pe zidurile Universităţii. Avem pasiunea aniversărilor. Unde întorci ochii, găseşti proclamarea vîrstei venerabile a oraşelor şi a instituţiilor.

Criza din Est şi agresivitatea recentă a Rusiei au făcut ca securitatea energetică să devină o temă esenţială pentru Uniunea Europeană. Preconizăm că subiectul va domina agenda Uniunii în perioada următoare, odată ce noua Comisie va fi numită.

Sînt de părere că unele fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a luat domnul Bogdan Chirieac în 1999, cînd eram ministru de Externe (vezi Adevărul, nr. 2744/1999) sînt, prin analogie, destul de actuale. Dumneavoastră ce credeţi? Dacă mă înşel, luaţi textul de mai jos ca pe o simplă pagină de memorialistică.

Cerem ajutorul prietenului Google: mitocan, 65.000 de rezultate. Slăbuţ... Caută „mitocanul român“ – sugerez eu. 378.000 rezultate şi numeroase articole, de la Mircea Cărtărescu la cine vreţi dumneavoastră. Mda, „mitocanul român“ nu este orice fel de mitocan...

Se afirmă uneori că împrumuturile turceşti în română sînt mai ales cuvinte din sfera concretului, a vieţii materiale. Generalizarea e parţial adevărată, dar şi excepţiile sînt semnificative: reprezentate de termeni ca haz sau habar, abstracţi, cu mai multe sensuri şi o frecvenţă foarte ridicată în uzul curent.

Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“.

Un sondaj de opinie apărut la sfîrşitul săptămînii ni-l arăta pe preşedintele François Hollande bătînd recordul negativ de popularitate pe care un şef al statului francez l-a înregistrat vreodată, în acest moment al mandatului – 13%.

Spectacolul terorismului este grandios! Marii terorişti sînt personaje de intensitate dramatică supraomenească. Fascinanţi! S-ar zice că teroarea este exclusiv la îndemîna celor ieşiţi din comun. Anodinii, plictisitorii, banalii se pot cel mult înrola ca soldaţi disciplinaţi în armata terorii, dar nu o pot inspira şi conduce.

La Bruxelles circulă prin mediile gazetăreşti o poveste care nu se publică pentru că sursa este discretă. La Bruxelles, toată lumea împărtăşeşte secrete pe care nu le publică decît arareori cîţiva aleşi. Unul dintre ele este modul în care Dacian Cioloş ar fi primit poziţia de Comisar pentru Agricultură.

Şi-a dat doctoratul în muzicologie (cu o teză despre „popularitatea muzicii clasice“), a condus o vreme Radio Romantic, iar din 2005 a venit la radioul public. Oltea Şerban-Pârâu este, în prezent, directoarea Centrului Cultural Media Radio România – o structură care coordonează activităţile culturale din radioul public.

Un puşti foarte scund, cu o şapcă îndesată pe cap şi un skateboard sub braţ, să fi avut cel mult 14 ani, m-a abordat în timp ce treceam de aparatul de taxare de la metrou. Pe moment, neştiind cum să-l ajut, i-am făcut semn că ar putea să treacă odată cu mine.

În existenţa mea (de 46 de ani), există o multitudine de lucruri inexplicabile, dar unul le întrece parcă pe toate: n-am fumat niciodată, nici măcar o singură ţigară. Faptul e curios, întrucît părinţii mei au fost fumători, iar generaţia căreia îi aparţin şi-a făcut din ţigară o a doua natură.

Poroşenko a repetat de mai multe ori după ce a fost ales că nu va negocia cu separatiştii, sau cu teroriştii. Şi totuşi a făcut-o, iar Putin a orchestrat un mic exerciţiu de umilire: Poroşenko a anunţat că a ajuns cu Putin la un acord de încetare a focului, pentru ca purtătorul de cuvînt al preşedintelui rus să infirme imediat, spunînd că Rusia nu poate fi parte într-un asemenea acord, întrucît nu participă la conflict.

„Feminitatea“ tradiţională implică şi exerciţiul preparării şi al distribuirii hranei. „Activitatea“ destinului se asociază cu gestul – nutritiv – al „porţionării“. Destinul fiecăruia e „porţia“ care i-a fost dată, „lotul“ lui, hrana care i se atribuie. „Porţia“ se referă, fireşte, şi la cantitate (cît?), dar şi la „reţetă“ (ce ingrediente, ce dozaj?).

Doar îmbinările mai neaşteptate (de exemplu, într-o cronică de film: „nu e nici o bătaie decentă, nici o vrajă ca lumea“, blogspot.com) ne pot atrage atenţia că s-a schimbat ceva în folosirea lui decent; altminteri, lărgirea sensurilor cuvîntului e destul de firească şi acceptată de toată lumea.

Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.

Ştiind că este dedicat numirii Preşedintelui său, dar şi Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate, am aşteptat rezultatul ultimului Consiliu European Extraordinar, amintindu-mi ce impresie mi-a făcut Consiliul de Iarnă din 2009, cînd primii ocupanţi ai acestor funcţii nou create pe atunci au fost anunţaţi.

Ca alegător dintr-un stat membru, îmi doresc să ştiu ce s-a ales de votul meu de la alegerile pentru Parlamentul European. Carevasăzică, am votat, acolo s-au făcut coaliţii şi, conform tratatului de la Lisabona, în premieră, Consiliul va trebui să ia seama la votul popular atunci cînd va binecuvînta componenţa Comisiei.

În ultimii ani ai propriului regim, Ceauşescu scotea pe bandă rulantă decrete nepopulare. De obicei le anunţa sîmbăta, astfel încît „oamenii muncii“ să nu le poată comenta imediat la serviciu. Duminica (şi numai duminica) era liberă, dar se miza pe faptul că, pînă luni, nemulţumirea se mai stinge.

Scriam aici, cu mai multă vreme în urmă, despre inspecţiunea de grad didactic unu ca aventură iniţiatică. Mă concentram acolo asupra unei singure feţe a „monedei“ pedagogice, aşa-zicînd, cea referitoare la universitarul-inspector – fie în postura lui de îndrumător ştiinţific, fie în aceea de preşedinte al comisiei.

O impresie şi mai bună veţi avea dacă veţi intra în Palatul Suţu, unde e expoziţia „Primăria oraşului Bucureşti 1866-1944. Serviciul tehnic“. Autoarea este doamna Cezara Mucenic, a cărei experienţă a beneficiat de sprijinul a vreo 20 de arhitecţi, muzeografi, conservatori, restauratori şi fotografi.

Ordonanţa de urgenţă privind migraţia politică a primarilor a reuşit să galvanizeze opoziţia faţă de Victor Ponta din mai multe direcţii, care pînă acum nu se înţelegeau între ele. Ca soluţie de politici publice, ordonanţa este cea mai proastă posibil, ca precedent de abuz este foarte periculoasă.

Ştiu că nu e în regulă să citeşti din Nae Ionescu. Ştiu şi ce e blamabil în opţiunile lui politice, greu de înţeles la un om atît de inteligent şi de rafinat. Dar nici inteligenţa, nici rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf, sau pentru tribulaţiile lor conjuncturale, pline de compromisuri.

Cuvinte ca hazliu, hazos, nostim, amuzant, spiritual, haios, comic, caraghios, ridicol etc. se grupează în funcţie de o anumită gradare a efectului, dar şi după conotaţiile lor preponderent negative sau pozitive, presupunînd un rîs sarcastic şi distrugător sau plin de bunăvoinţă şi simpatie.

Lucrul cel mai frapant, în privinţa condiţiilor economice şi sociale în care se desfăşoară învăţămîntul nostru, este persistenţa unor enorme discrepanţe între posibilităţile de studiu într-o şcoală (sau clasă) şi alta, ale unui elev şi ale altuia.

Un oraş dominat de baroc, printre clădirile remarcabile aflîndu-se şi biserica ortodoxă, ridicată de grecii şi macedonenii refugiaţi din calea turcilor, în secolele XVI-XVII. Aici s-a născut, în 1808, Andrei Şaguna, viitorul mitropolit ortodox al Ardealului.

Sfîrşitul Războiului Rece nu a schimbat lumea în măsura în care se spune sau în măsura în care cred apostolii lumii noi. Sigur, a dispărut blocul comunist, democraţia a avansat viguros acoperind practic întreaga Europă, SUA au rămas singura superputere – sînt, deci, schimbări.

Dacă aş avea suficient talent, aş scrie scenariul unui film despre viaţa lui Dinu Patriciu. Oare povestea vieţii lui ar putea fi inteligibilă pentru un american? Eu cred că da. Ar avea de toate: mărire şi decădere, glorie şi necazuri, amoruri şi trădări, politică şi afaceri.

„Bine, am înţeles, dar cîţi bani ar trebui să dau pe toată trusa asta?“ Scăzînd tonul şi lăsînd capul în jos, vînzătoarea a pronunţat în sfîrşit cifra: cincizeci şi nu ştiu cît de milioane de lei vechi. Amica mea a rămas perplexă. „Peste o mie de euro pentru nişte amărîte de creme“, s-a gîndit. „De-aia se codeau atîta să-mi spună preţul. Nu le venea să mă sperie.“

O statistică dată publicităţii mai demult în SUA i-a lăsat pe mulţi sideraţi, părînd demnă de umorul straniu al comediilor negre. Conform acesteia, peste 50.000 de americani suferă anual accidente la propria masă de lucru. „Obiectele“ vătămătoare sînt în general produsele de papetărie prezente în zona respectivă, des fiind menţionate creioanele, stilourile, ascuţitorile sau călimara cu cerneală.

Românii şi polonezii au intrat în epoca modernă pe două drumuri de sens contrar: epoca europeană a naţiunilor a dat românilor un stat prin proiectul paşoptist, dar a luat polonezilor statul lor şi l-a împărţit între trei imperii care păreau indestructibile: prusac, austriac şi ţarist.

Dan Hăulică mi-a fost profesor. M-a publicat generos în extraordinara revistă Secolul 20 (cu totul implauzibilă în contextul în care apărea). M-a îndatorat cu prietenia lui şi m-a însoţit, discret, dar solidar, în toate tribulaţiile biografiei mele postdecembriste.

O nouă sesiune de bacalaureat aduce după sine un nou val de ştiri despre procentul sau rata de promovabilitate. Cuvîntul e atît de folosit în ultima vreme încît s-a banalizat: nedumerirea sau iritarea pe care le producea la început par să se fi atenuat sub presiunea repetării insistente.

Să înveţi ceva pe cont propriu, neasistat, are, de bună seamă, o mulţime de dezavantaje: rămîi cu o sumedenie de lacune, uneori impardonabile, legi în minte capricios lucrurile pe care le afli, înţelegi adesea hazardat ceea ce te strădui să desluşeşti ş.a.m.d.

Intresant: se consumă o mulţime de timp în spaţiul public cu discuţii sterile despre încă un nume nou venit pe lista deja lungă a prezidenţiabililor. De parcă ne-am pregăti pentru un concurs de frumuseţe. Dar aproape nimeni nu vorbeşte despre proiecte şi despre resursele dezvoltării României.

Autorii studiului referitor la sindromul Rubens culeg mărturii foarte intersante de la personalul muzeelor care supraveghează săli cu Rubens sau lucrări în acest gen, şi care povestesc despre felul în care se comportă vizitatorii: supraveghetorii notează o abundenţă a gesturilor afectuoase, între privitorii acestor lucrări.

Cînd eşti acasă, la tine în oraş, eşti în siguranţă. Ştii cît e berea sau pîinea la megaimajul sau carfurul cel mai apropiat, te ştii pe numele mic cu patronul chioşcului din colţ şi ai stabilit deja cu el că acolo, la parterul blocului, preţurile sînt ceva mai mari pentru că, deh, deverul e mai mic, adaosul este ceva mai mare.

După al şaselea gol, Keşeru a zîmbit uşor jenat şi, gestic, a vrut parcă să spună că „e neverosimil, prea mult“. În exprimare, inclusiv cea a limbajului trupului, atacantul Stelei e un tip cu bun-simţ, un atribut care lipeseşte, în bună măsură, meseriei sale.

Este asistentă de cercetare la Institutul Naţional de Cercetări Aerospaţiale „Elie Carafoli“ şi spune că asta şi-a dorit dintotdeauna. Violeta Anastase a terminat un liceu economic, a fost olimpică la Ştiinţele Pămîntului, dar a fost pasionată de spaţiul cosmic. Are idei clare şi e teribil de optimistă.

La Răşinari, vreo sută de nuntaşi blocau tot drumul, stînd la coadă să intre cu toţii pe îngusta poartă a casei mirilor. De crezut că în dosul casei, în buna tradiţie ardelenească, o fi fost vreo curte mare care să-i încapă pe toţi.

Îl recitesc, cu voluptate, pe Bill Bryson şi nu pot abţine să nu împărtăşesc cu dumneavoastră, în continuare, o parte dintre deliciile lecturii. Dacă săptămîna trecută ne-am amuzat cu întîmplările publicistului american, la plajă, haideţi astăzi să-l urmărim pe acelaşi simpatic Bill, la tuns, pentru o nouă porţie de agorafobie... veselă.

Stă să se încheie săptămîna în care am avut şi împlinirea celor trei veacuri de la fapta de sînge şi, o zi mai tîrziu, rugăciunea cu discursuri prin care poporului bucureştean i s-a adus aminte de pristăvirea noilor sfinţi Brâncoveni (la care a fost anexat şi un Văcărescu, ca rudă şi participant la martiriu).

Interesantă este tradiţia teoretică a Poloniei – nobilimea a dezvoltat un corp de idei pentru a susţine această anarhie. Cuvîntul în sine „anarhie“ nu avea aerul peiorativ-catastrofic pe care îl înţelegem astăzi. Deviza era „Dezordinea susţine Polonia“. Şi s-au ţinut de aceste idei chiar atunci cînd îi loveau dezastrele.

Aflu, din ziare, că Muzeul Literaturii Române e pe cale de disoluţie. Proprietarii clădirii au recuperat-o, aşa încît instituţia trebuie evacuată. Ministerul Culturii n-are soluţii la îndemînă, Primăria are alte priorităţi. O manevră de avarie pare să fie mutarea birourilor în atotprimitorul mausoleu de la Casa Scînteii.