Micul terorism. Două cazuri
Spectacolul terorismului este grandios! Marii terorişti sînt personaje de intensitate dramatică supraomenească. Fascinanţi! S-ar zice că teroarea este exclusiv la îndemîna celor ieşiţi cumva din comun. Anodinii, plictisitorii, banalii se pot, cel mult, înrola ca soldaţi disciplinaţi în armata terorii, dar nu o pot inspira şi conduce. Hitler era ieşit din comun (priviţi secvenţele video ale anilor săi de glorie), dar Eichmann era un mediocru incolor perfect (citiţi cartea Hannei Arendt). Acesta este cazul, să-i zic aşa, marelui terorism, al terorismului care ucide regi ori preşedinţi, aruncă în aer gări aglomerate, conduce revoluţii genocidare, fondează califate în secolului XXI sau pune la pămînt zgîrie-nori, lovindu-i cu avioane deturnate, pline de pasageri care habar nu au de ce li se va întîmpla în cîteva minute. Marele terorism este acela care produce titluri de primă pagină scrise cu litere de-o şchioapă, pentru că, în cele din urmă, produce istorie. Există, însă, şi un altfel de terorism. Dacă formula terorismului este direct legată de moarte şi dacă scopul teorismului este obţinerea terorii prin manevrarea spaimei şi a morţii, atunci vom fi de acord că terorismul se poate găsi şi la scara vieţilor mărunte, atît de mărunte încît sînt mult sub radarul istoriei, dar în plin radar al literaturii. Oamenii se pot teroriza singuri la fel de ucigător pe cît îi pot teroriza alţii. În acest sens, micul terorism este cu mult mai răspîndit ca fenomen decît terorismul mare, mediatizat şi binecunoscut.
De pildă, un caz de mică teroare este povestit de Cehov, într-o povestioară intitulată „Moartea unui slujbaş“. Un Ivan Dmitrici Cerveakov, un oarecare, un simplu funcţionar, strănută la teatru, în timpul reprezentaţiei unei operete. În fotoliul din faţa sa, un om în vîrstă îşi şterge chelia şi pare a mormăi ceva. După puţin timp, îl recunoaşte: este un consilier de stat de la Ministerul Comunicaţiilor. Deşi Cerveakov nu lucrează la Ministerul Comunicaţiilor, neliniştea îl cuprinde – un om important este important peste tot, nu doar într-un minister anume. Cerveakov insistă să-şi ceară iertare, să-l asigure pe Consilier că nu l-a stropit dinadins, şi are mereu impresia că nu o face cum trebuie. Îi cere iertare în sala de spectacol, imediat după strănut, îi cere iertare după aceea, într-o pauză, îl caută a doua zi la minister ca să-i ceară iertare de două ori, apoi în următoarea zi intră din nou la Consilier în birou şi îl asigură că nu a vrut să-l stropească strănutînd, că se întîmplă oricui să strănute. La început, consilierul acceptă scuzele, apoi e tot mai iritat de insistenţa lui Cerveakov, iar iritarea lui creşte spaima celavecului. Exasperat de apariţiile măruntului funcţionar, în cele din urmă, Consilierul izbucneşte strigîndu-i să iasă afară din birou. Efectul e fatal: întors acasă, pradă unui sentiment de teroare, Cerveakov moare. Procesul transformării sacadate a micii nelinişti în teamă, apoi în spaimă, apoi în teroare şi, în final, în moarte este exact ceea ce îşi doreşte orice terorist.
În literatura noastră, avem faimosul caz al dlui Anghelache povestit de Caragiale în „Inspecţiune“. Impiegat într-o administraţie oarecare, om care umblă cu banii de mulţi ani, dl Anghelache este de o probitate şi de o conştiinciozitate exemplare. Dl Anghelache empatizează cu un coleg, şi el impiegat vechi, cu reputaţie, care a fugit din ţară lăsînd o pagubă însemnată în casieria pe care o păstorea, de ani mulţi. Nu el e de vină, ci neglijenţa altora, mai precis faptul că cei obligaţi să-l controleze nu şi-au făcut datoria la timp, crede dl Anghelache. Dacă la prima ciupeală venea controlul şi îi vorbea frumos: „Amice, îţi lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta şi-i pune imediat la loc, şi aldată socoteşte mai bine; că foarte curînd am să viu iar să te vizitez, şi-ţi declar că nu-ţi voi mai vorbi tot astfel; imediat voi raporta cui de drept!“, omul punea la loc, se cuminţea şi nu se mai nenorocea. Dl Anghelache spune, revoltat, că deşi manevrează sute de mii de lei, de 11 ani nu l-a mai controlat nimeni. Îşi face pledoaria într-o evidentă stare de surescitare, nervos din cale-afară, cu vorbe grele, gesturi aproape violente şi transpiraţie înciudată. Tensiunea nefirească a dlui Anghelache pare suspectă amicilor de pahar. Pluteşte în aer supoziţia, tipic românească în asemenea cazuri că, dacă dl Anghelache reacţionează aşa înseamnă că el însuşi are probleme. Tîrziu, în noapte, amicii află că dl Anghelache va avea parte de control chiar a doua zi. Aleargă prin tot Bucureştiul să-l anunţe, dar nu dau de el. A doua zi, cade vestea: dl Anghelache s-a sinucis, iar în casierie nu era nimic lipsă, ba chiar, într-o foiţă, era lăsat un ban de aur în plus. Deducem că dl Anghelache aflase şi el de control, de aceea era atît de nervos, seara, şi era terifiat de ideea că ar putea avea lipsă în casierie, deşi ştia că nu „ciupise“ niciodată. Ceea ce l-a împins spre sinucidere pe dl Anghelache este mica teroare pe care omul de bună credinţă şi-o administrează singur, adesea.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
