Obiecte periculoase

Să savurăm astăzi un ultim episod din microserialul dedicat lui Bill Bryson şi remarcabilei lui cărţi Notes from a Big Country/Însemnări dintr-o ţară mare, microserial început, cum desigur vă amintiţi, în urmă cu patru săptămîni. O statistică dată publicităţii mai demult în SUA i-a lăsat pe mulţi sideraţi, părînd demnă de umorul straniu al comediilor negre. Conform acesteia, peste 50.000 de americani suferă anual accidente (uşoare, medii şi… grave) la propria masă de lucru. „Obiectele“ vătămătoare sînt în general produsele de papetărie prezente în zona respectivă, des fiind menţionate creioanele, stilourile, ascuţitorile sau călimara cu cerneală. Pe lîngă nefericitele victime ale „birolatriei“, mai există, aparent, şi alţi 40.000 de americani care se rănesc în patul personal. Aici, cauzatoare de suferinţă devin pernele, păturile şi „alte accesorii“ (în ultima categorie intrînd probabil o gamă foarte variată de lucruri enigmatice, din recuzita intimă a indivizilor). Primul impuls ar fi să-ţi arăţi uimirea faţă de actualitatea lui Dănilă Prepeleac (nu oriunde, ci în spaţiul postindustrial al Lumii Noi), recitind neîncrezător precizările. Apoi, eşti tentat să-i dai dreptate lui Bill Bryson, din a cărui menţionată carte am luat datele. Acesta observă posibila nuanţă suicidală a exoticelor accidente (aspect neprecizat de statistică). Altfel – spune publicistul –, informaţia îşi păstrează caracterul absolut neverosimil, sfidînd bunul-simţ. Bryson se aşază, demonstrativ, la biroul său bine utilat şi constată – cu maximă obiectivitate – că, pe cel puţin o arie de 5mp, nu vede vreun obiect care i-ar putea pune viaţa în pericol, în alt mod decît prin intenţie autodistructivă. Adică, dacă nu şi-ar băga singur capul în imprimanta cu laser a computerului, din motive inefabile, ori nu s-ar înjunghia, eventual, cu foarfecele pentru hîrtie, nimic altceva nu l-ar ameninţa nemijlocit. Similar, în patul personal, riscul ar veni numai din acelaşi (potenţial) gînd sinucigaş (autosufocarea cu perna umplută cu puf de gîscă sau autostrangularea cu cearşaful), şi nu din ostilitatea în sine a paşnicelor obiecte înconjurătoare. Există însă şi o a treia reacţie la statistica de mai sus, pe care o ai după ceva timp de meditaţie, preferabil la masa proprie de lucru. Această ultimă atitudine (probabil cea mai neaşteptată) este una de luare în serios a datelor oferite de Statistical Abstract of the United States/Antologia statisticilor din Statele Unite ale Americii şi de privire a biroului personal şi, prin iradiere, a patului domestic drept zone posibil agresoare fizic şi psihic. Fac remarca în deplină cunoştinţă de cauză. Prin natura meseriei pe care o am, cititul şi scrisul sînt două activităţi zilnice ale subsemnatului, ele desfăşurîndu-se preponderent la masa de lucru şi (mea culpa)… în pat. Trebuie să recunosc faptul că ambele locuri rămîn încărcate de pericole care mai de care mai terifiante.

Să luăm cîteva, pe rînd. Primul şi cel mai mare, aş îndrăzni să cred, este telefonul, neluat în calcul de Bill Bryson. Prin intermediul celui aflat pe masa de lucru, o voce bizară, cînd mieroasă, cînd tenebroasă, îţi cere să faci un mic sacrificiu pentru ea (mă rog, pentru posesorul ei). Sacrificiul se referă la cîteva ore (zile) din viaţa ta pe care să le dedici executării unei traduceri (cv, prefaţă, articol, carte etc.) în regim de urgenţă. Posesorul vocii are mare nevoie de chestiunea respectivă şi, desigur, nu te va uita la greu. Aici ai două variante, ambele periculoase. Prima – să accepţi şi, implicit, să-ţi distrugi sănătatea (vizibil imediat sau pe termen lung), a doua –  să refuzi, politicos ori brutal, şi să te alegi cu o răzbunare ulterioară, perfidă sau violentă (de asemenea, sesizabilă mai devreme ori mai tîrziu). Altădată sau – de ce nu – în aceeaşi zi (oră, minut), o nouă voce te informează că posesorul ei a publicat o carte, aşteptîndu-te să-i scrii recenzii elogioase în şapte-opt reviste din ţară şi, eventual, să o recomanzi Comitetului Nobel. Opţiunile, ca şi consecinţele, sînt întocmai ca la punctul unu. Prin intermediul celularului, aflat în general (mea culpa)… în pat, o altă voce solicită (destul de tăios) toleranţă pentru vreun student problematic ori, mai mult, intervenţia ta necondiţionată într-un lanţ al slăbiciunilor, menit să-l scoată din greutăţi pe vajnicul tînăr. Urmările deciziei din această convorbire vor fi cu adevărat cruciale. De ele depind multe lucruri subiacente existenţei tale viitoare. În sfîrşit, un alt pericol îl constituie hîrtiile (la rîndul lor, nemenţionate de Bryson ori de statisticienii amintiţi). Ele nu se supun niciodată voinţei tale, stăruind în ideea de haos, incertitudine, multitudine şi ostilitate. Fără îndoială că răul caracter şi lipsa lor de familiaritate vin din natura autonomă pe care şi-o revendică. Ele nu-ţi aparţin, obligîndu-te totuşi să le accepţi în spaţiul tău privat. Cel mai adesea devin vătămătoare, copleşindu-te prin forţă şi număr. Numai 2000 dintre ele – ocupînd jumătate din birou – sînt ale unui scriitor ce vrea să-i citeşti şi să-i „aprobi“ cartea, înainte să o dea la tipar. Culmea e că rugămintea respectivului, scrisă cu litere negre, ameninţătoare, pe o foaie adiţională, sună mai curînd ca un blestem: „Te conjur, participă la facerea acestei capodopere şi istoria te va răsplăti!“ Iată, aşadar, că, stînd doar la masa de lucru, istoria ţi-a făcut o favoare nesperată! Totuşi, pericolele inerente „favorului“ (cum ar fi alienarea mintală, turbarea subită, inducerea instinctului sinucigaş) trebuie trecute cu vederea, întrucît pe soclu nu ajung decît cei curajoşi. Traseul dintre pat şi biroul personal ajunge un veritabil carusel al morţii, plin de capcanele braconierilor de suflete şi de spectrele fiarelor psihedelice. Mai mult, într-un colţ al camerei, ceasul ticăie lugubru, iar DEX-ul de pe raftul bibliotecii se deschide singur la cuvîntul „apoplexie“. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.