Pacea lui Putin
Mîna e mai rapidă decît ochiul. Mai ales dacă ochiul este ocupat cu altceva. Pe acest principiu simplu se bazează „magicienii“, numiţi, în mod mai exact, prestidigitatori şi, mai popular, scamatori. Te face să te uiţi la batista fluturată, în timp ce pare că îşi taie asistenta cu fierăstrăul sau pare că scoate un iepure din joben. O batistă fluturată a fost celebrul convoi umanitar al lui Vladimir Putin. Un scamator de geniu, trebuie să recunoaştem. Aproape 300 de camioane vopsite în alb, conduse de tipi cu şepci gri, de parcă ar fi livrat pizza peste graniţă. Convoiul a fost plimbat de colo-colo cîteva zile, toată presa şi oficialii internaţionali s-au uitat după el ca mîţele după ghemul care fuge prin cameră. Negocieri serioase au avut loc: dacă să i se permită convoiului să treacă şi în ce condiţii. Pînă la urmă, a trecut graniţa fără aprobare, şi mîţele au stat cu ochii pe el. În tot acest timp, Rusia a trecut, de fapt, peste graniţa necontrolată de Kiev, soldaţi şi armament adevărat. Nu s-a negociat cu nimeni în ce condiţii, iar atenţia acordată acestui transfer masiv de capabilităţi militare a fost minimală. Pentru că toată lumea era fascinată de convoiul umanitar. La două zile după asta, rebelii care pînă atunci pierdeau teren în mod constant şi fuseseră izolaţi în Doneţk şi Luhansk au găsit brusc puteri nu doar să treacă la contraofensivă, ci să o desfăşoare coordonat, la scară largă, în stil cleşte: două aripi ale armatelor care se închid şi prind armata ucraineană la mijloc. Totul coordonat şi implicînd armament greu. Vorbim, deci, de un atac al armatei ruse, coordonat de profesionişti şi implicînd mulţi soldaţi. Mişcarea de trupe seamănă cu cele din al Doilea Război Mondial şi e tactică standard pentru războaie terestre în spaţii largi de cîmpie. Evident, nu vorbim de adunăturile de interlopi care constituiau armatele „republicilor populare“ pe care Ucraina era pe cale să le învingă, ci de unităţi militare cu comunicaţii integrate, coordonate de la un nivel central. În plus, diversiunile tactice au şi ele anvergură similară: în afara cleştelui, pentru a deruta armata ucraineană s-a deschis un al doilea front, în sud, spre Mariupol.
Rusia a învins militar Ucraina în mai puţin de o săptămînă şi l-a obligat pe preşedintele Poroşenko să semneze un acord de încetare a focului. Cînd scriu acest articol, acordul pare să reziste, deşi lupte răzleţe mai sînt semnalate la Mariupol. Puţinii jurnalişti occidentali care au avut acces în zonă descriu scene de catastrofă militară pentru ucraineni: sute de prizonieri, coloane de vehicule militare distruse cu armament greu.
Manuel Barroso a lăsat să se scurgă faptul că, într-o convorbire cu Vladimir Putin, acesta i-a spus că, dacă vrea, poate să cucerească Kievul în două săptămîni. Kremlinul a spus că afirmaţia a fost scoasă din context, însă The Economist se întreabă care ar fi contextul potrivit să afirmi că ai putea să cucereşti capitala unui stat vecin.
Poroşenko a repetat de mai multe ori după ce a fost ales că nu va negocia cu separatiştii, sau cu teroriştii – diferenţa de semantică e importantă. Şi totuşi a făcut-o, iar Putin a orchestrat un mic exerciţiu de umilire: Poroşenko a anunţat că a ajuns cu Putin la un acord de încetare a focului, pentru ca purtătorul de cuvînt al preşedintelui rus să infirme imediat, spunînd că Rusia nu poate fi parte într-un asemenea acord, întrucît nu participă la conflict. Cum ar veni, totul a fost o neînţelegere, pur şi simplu cîteva mii de soldaţi ruşi, cu armamentul şi generalii din dotare, au decis să facă muncă patriotică în Ucraina, Putin nu are nici un amestec. Poroşenko a fost pus în faţa unei decizii dramatice, similare cu cea luată de Mircea Snegur: după o ofensivă iniţială de succes a miliţiei moldoveneşti, Armata a XIV-a Rusiei cantonată în Transnistria a intervenit în conflictul local. În acelaşi mod parşiv: ofiţerii ruşi au luat tancurile din dotare şi au decis să facă pe voluntarii aparent de capul lor în războiul dintre moldoveni şi transnistreni. Răsturnarea de forţe militare a fost dramatică şi rapidă, iar Snegur a încheiat un acord de încetare a focului, sub privirea blajină a lui Boris Elţîn. Luptătorii din acel război nu i-au iertat niciodată lui Snegur semnarea acelei păci. Istoria probabil va fi nedreaptă cu Snegur, fapt e că Moldova pierdea războiul, iar armata rusă putea cuceri uşor Chişinăul, aşa cum Putin chiar ar putea cuceri Kievul, indiferent de context.
Două sînt întrebările-cheie acum: societatea ucraineană va accepta înfrîngerea? Iar actualele linii ale frontului vor fi acceptate de Putin? Deja Poroşenko este acuzat de trădare. Batalioanele ucrainene de voluntari (despre care am mai scris aici) acuză armata regulată că le-a lăsat să sufere pierderile grele din linia întîi. Înconjurat de adversari, un popular comandant de voluntari a chemat pe Facebook populaţia din Kiev să manifesteze în faţa Ministerului Apărării, 1000 de oameni furioşi l-au ascultat. S-ar putea să asistăm la o radicalizare a societăţii, înfrîngerea nu e uşor de digerat, mai ales că aceşti oameni au motive reale de frustrare: statul s-ar fi prăbuşit fără ei. S-ar putea ca reticenţa Occidentului de a înarma Ucraina să repete povestea din Siria: obsedaţi ca nu cumva să încurajeze escaladarea conflictului, occidentalii au refuzat să înarmeze grupările moderate anti-Assad. Drept urmare, conflictul a escaladat oricum, dar într-un mod mult mai periculos, moderaţii căzînd la mijloc ca cea mai slabă facţiune între dictator şi islamişti. Ucrainenii au dat un exemplu frumos de maturitate atunci cînd au ales din primul tur un preşedinte moderat, chiar în ziua în care alegătorii europeni au dat multe voturi pentru extremişti. Dar moderatul va fi acum ţap ispăşitor pentru înfrîngere. Chiar dacă sînt pierdute, războaiele pot crea eroi populari care pot veni înarmaţi în capitală, ca să ceară capul trădărilor iubitori de pace. O pace ruşinoasă poate avea efecte periculoase.
De cealaltă parte, ce părere va avea Putin dacă linia frontului devine frontieră administrativă, aşa cum sînt cele din Transnistria sau din Ciprul de Nord? Separatiştii şi armata de ocupaţie rusească controlează mai puţin de 20% din suprafeţele regiunilor Doneţk şi Luhansk, deşi aici sînt incluse cele două oraşe care dau numele regiunilor. Rusia mai controlează în sud o enclavă în oraşul Novoazovsk, unde a încercat să atace Mariupol. Cu alte cuvinte, marionetele lui Putin au pus mîna doar pe puţin din ceea ce se numeşte istoric Noua Rusie. Proiectul „Noua Rusie“ în sine, deja propagat ca o legendă eroică în Rusia, de propaganda oficială, ridică pretenţii spre Odesa şi spre frontiera de pe Nistru. Însă Doneţk şi Luhansk ţin mai degrabă de Donbas (bazinul Donului) – o denumire neatractivă, care duce cu gîndul la industrializarea tîrzie a zonei. Istoric vorbind, Donbas şi Noua Rusie abia se intersectează, deşi Rusia vrea acum să acrediteze ideea că tot estul Ucrainei intra în Noua Rusie. De fapt, Noua Rusie e o noţiune istorică mai degrabă vagă, care duce cu gîndul la epoca expansiunii în nordul Mării Negre, cînd Rusia viza Constantinopolul şi se lupta cu tătarii şi cu turcii în numele creştinătăţii. Putin a pus mîna doar pe o bucăţică din Donbas şi o vinde ruşilor pe post de Noua Rusie istorică. Deci, de ce s-ar opri înainte de Odesa şi Tiraspol? Rămîne să vedem dacă se va opri.
Dacă armistiţiul rezistă, vom avea o Transnistrie mare în estul Ucrainei. Probabil vor urma mulţi ani de negocieri de dragul negocierilor, în diverse formate. Singurul avantaj al negocierilor de tipul celor din Transnistria este că ţin departe războiul fierbinte. Rusia va juca la fel de obscen rolul de garant al păcii, arbitru şi susţinător al uneia dintre părţi, toate în acelaşi timp. Deosebirea mare faţă de Moldova este că echilibrul nu poate exista fără intervenţia directă a Rusiei. Deşi de cîteva ori mai slab populată decît Moldova, Transnistria este o societate mai militarizată, deci armata transnistreană în sine e mai mare decît armata moldoveană. Asta fără a pune la socoteală forţele ruseşti de „menţinere a păcii“. Ucraina este incomparabil mai mare decît regiunile care vor fi controlate de separatişti, deci Rusia va trebui să menţină echilibrul prin prezenţă masivă şi prin ameninţări explicite cu redeschiderea conflictului.
Au avut sancţiunile occidentale vreun rol în a limita pofta lui Putin? Nu va şti nimeni, ar trebui să avem acces la discuţiile dintre Putin şi cercul său, pentru a trage concluzii. Summit-ul NATO organizat chiar pe fundalul desfăşurării evenimentelor a adus detalii despre cum alianţa preconizează să apere statele membre din Est, de o eventuală agresiune rusească. Preşedintele Obama a folosit cuvinte fără echivoc, la Riga, în vizita de calmare a aliaţilor din regiune. În ce priveşte Ucraina, nu s-au făcut angajamente oficiale în numele alianţei pentru un sprijin cu echipament militar. Practic, Ucraina este lăsată să lupte cu armament vechi sovietic, în faţa unei armate ruse modernizate de Putin. NATO nu are un angajament faţă de Ucraina. Tocmai în aceasta constă calitatea de membru, iar Ucraina nu a vrut să devină membră, sub Ianukovici. Şi totuşi, Ucraina stă aproape învinsă la picioarele lui Putin. Singura garanţie că acesta va fi oprit e ca războiul ieftin de pînă acum să devină un război scump. Ruşii nu trebuie să se mai uite la război ca la o telenovelă care nu îi costă nimic. În scurta invazie nedeclarată au murit soldaţi ruşi. Cenzura naşte paranoia, deci umblă zvonuri în Rusia despre înmormîntări secrete şi ameninţări la adresa familiilor celor decedaţi (că nu vor mai primi pensia care li se cuvine pentru moartea rudelor). Dacă campania militară va fi reluată, Ucraina trebuie să aibă o şansă, Traian Băsescu a spus foarte bine că NATO trebuie să ajute armata ucraineană să nu mai fie carne de tun. Din păcate, occidentalii se codesc să înarmeze deschis Ucraina, sub pretextul stupid că asta ar antagoniza Rusia. Cu alte cuvinte, Rusia invadează Ucraina, NATO însăşi produce dovezi publice ale invaziei, dar Rusia nu trebuie antagonizată. Prezumţia că Rusia trebuie gîdilată ca să nu se supere rezistă, după toate mizeriile comise de Putin. Occidentalii nu pot ieşi din starea de spirit pacifist-păguboasă. Cînd s-a întors de la München în 1938, Neville Chamberlain a fost întîmpinat ca un erou de către populaţie, încă de la aeroport. Vînduse Cehoslovacia, dar britanicii îl iubeau. În celebrul său discurs de atunci spunea: „M-am întors din Germania aducînd o pace onorabilă. Cred că e pacea vremurilor noastre. Vă mulţumesc din inimă. Mergeţi acasă şi aveţi un somn liniştit!“ În mai puţin de un an, Hitler invada Polonia. Ministrul de externe francez Georges Bonnet a încercat să întrunească o nouă conferinţă, similară cu cea de la München. Chamberlain s-a opus. Nu a putut să vîndă şi Polonia. El însuşi i-a declarat război lui Hitler. Istoria îl ţine însă minte ca pe un laş care nu l-a oprit la timp pe Hitler. E greu cînd conduci, într-o democraţie, oameni liberi care nu vor război, să te opreşti din a căuta compromisuri, din a conta pe raţionalitatea dictatorului însetat de război. Nu e uşor să decizi care este şi care nu este linia roşie. Pentru Chamberlain, Cehoslovacia a putut fi trădată. Polonia însă nu. I-a declarat război lui Hitler pentru a salva o altă ţară. Şi totuşi, istoria rîde de el.
