Decent şi indecent
Doar îmbinările mai neaşteptate (de exemplu, într-o cronică de film: „nu e nici o bătaie decentă, nici o vrajă ca lumea“, blogspot.com) ne pot atrage atenţia că s-a schimbat ceva în folosirea lui decent; altminteri, lărgirea sensurilor cuvîntului e destul de firească (în spiritul unor tendinţe interne mai generale, dar şi în consonanţă cu etimologia şi cu influenţele străine) şi acceptată de toată lumea. Astăzi, coexistă două accepţii principale ale adjectivului: cea tradiţională, care presupune respectarea unor norme de conduită publică – „cuviincios, pudic“ (DEX) – şi cea relativ recentă, care se referă la standarde de calitate foarte generale: „convenabil, acceptabil, corespunzător“. Cel de-al doilea sens e foarte prezent în discursul public contemporan, în combinaţie cu substantive ca viaţă, existenţă, condiţii, salarii, pensii etc.: „Muncă Decentă pentru o Viaţă Decentă“ (fondromania.org); „Locuitorii comunei Floreşti îşi doresc o viaţă decentă!“ (petitieonline.com); „parteneriat pentru o existenţă decentă!“ (incomod-meria.ro); „Bătrîneţe în condiţii decente“ (gds.ro); „Medicii ameninţă cu greva pentru salarii decente“ (digi24.ro); „Nu mai aşteptaţi pensii decente de la stat“ (gandul.info) etc.
Ca în multe alte cazuri, extinderea semantică de azi reprezintă o schimbare doar în raport cu dicţionarele generale şi cu uzul dominant în secolul al XX-lea. De fapt, sensul mai larg era deja posibil sau latent în etimon, nefiind azi decît (re)actualizat. Româna a preluat cuvîntul (în secolul al XIX-lea, conform dicţionarelor noastre) din franceză, limbă în care înţelesul dominant era „conform decenţei, bunei creşteri, convenienţelor“. Sensul „convenabil“ e indicat ca ulterior şi extins (în Trésor de la langue française informatisé, TLFi), deşi era deja inclus în etimologie: cuvîntul provine din participiul prezent latinesc decens, de la verbul decere – „a conveni“, „a se potrivi“. Engleza a preluat termenul latin direct sau prin franceza medievală, dar i-a dezvoltat cu precădere alte sensuri. Dicţionarele englezeşti actuale înregistrează pentru decent şi sensul „nonobscen“, dar pun pe primul loc accepţiile cele mai frecvente: „adecvat, acceptabil“; „politicos, amabil“ etc. Sub presiunea englezei globale, sensul „acceptabil“ se răspîndeşte tot mai mult în documente internaţionale şi în limbajul curent; nu e greu de înţeles cum a intrat în circulaţie tot mai mult şi în română, în care nu a făcut decît să concureze sensul imitat mai de mult după franceză. Nu e deci cazul să ne scandalizăm din cale-afară: decent e un cuvînt aproape internaţional, din bagajul lexical latin, cu sensuri apropiate de ale etimonului său.
În româna de azi, sensul „acceptabil, potrivit“ e foarte răspîndit în tot felul de contexte: „dreptul la o locuinţă decentă accesibilă ca preţ“ (expresul.ro); „să negociem nişte preţuri decente“ (loganclub.ro); „mîncarea a fost decentă, preţurile un pic peste medie, iar personalul foarte amabil“ (forum.softpedia.com) „o promovare decentă a vinului românesc“ (provin.ro); etc. În paralel, rezistă foarte bine şi sensul tradiţional: „le cere elevilor o comportare civilizată şi o ţinută decentă“ (adevarul.ro). Unul dintre motivele succesului actual al lui decent este chiar statutul său de termen de calificare medie: într-o inflaţie de termeni hiperbolici şi prea puţin credibili (excepţional, extraordinar, super, unic, perfect etc.), un termen mediu îşi sporeşte valoarea. Cred că decent a luat locul lui corespunzător, foarte la modă acum cîteva decenii. Orice termen mediu are şi marele avantaj de a realiza figura retorică a litotei, implicînd o valoare mai mare decît cea pe care o afirmă: „încerc să am grijă de corpul meu printr-o alimentaţie decentă“ (atitudineaonline.ro). Dezavantajul principal (vizibil chiar în citatul precedent) este vagul: dacă sensul tradiţional avea reguli ceva mai clare de aplicare, deşi cu limite subiective şi variabile, cel dominant azi nu spune prea multe despre obiectul descris, pentru că „standardele de decenţă“ nu sînt generale şi transparente: „băieţelul locuieşte în Bucureşti numai cu mama, într-o zonă decentă“ (cafeneaua.com); „locuieşte cu chirie şi are o maşină decentă cumpărată în leasing“ (accesdirect.a1.ro). Pe de altă parte, „noul“ decent are avantajul de a evoca şi sensul său tradiţional, şi alţi termeni din familia sa lexicală, la care ideea de „pudoare, ruşine“ e încă foarte puternică: decenţă, indecent, indecenţă. Astfel, termenul pozitiv poate fi folosit ironic: „tarifele practicate de domnişoare sînt şi ele decente“ (gandul.info); „să asigurăm o şpagă decentă“ (adevarul.ro). Iar termenul negativ, opusul său, capătă mai multă forţă prin contopirea celor două valori: preţurile indecente nu sînt doar inacceptabile, ci şi (prin reţeaua evocativă a cuvintelor) scandaloase, lipsite de pudoare etc.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
