Habarnist, habarnamist, niznai

Se afirmă uneori că împrumuturile turceşti în română sînt mai ales cuvinte din sfera concretului, a vieţii materiale. Generalizarea e parţial adevărată, dar şi excepţiile sînt semnificative: reprezentate de termeni ca haz sau habar, abstracţi, cu mai multe sensuri şi o frecvenţă foarte ridicată în uzul curent, inclusiv prin integrarea în expresii şi locuţiuni. Habar (atestat în română de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) e un caz interesant pentru că s-a păstrat în uzul actual doar într-o locuţiune, în formă negativă: a nu avea habar (de ceva), cu sensul de bază „a nu şti nimic“. Alt sens consemnat în dicţionare, „a nu-i păsa“, e mai rar, dar nu trebuie să ne grăbim anunţîndu-i învechirea sau ieşirea din uz; o căutare în Internet scoate imediat la iveală o atestare de actualitate şi incontestabilă autenticitate – într-un text de manea: „Mă distrez şi n-am habar / Stau bine financiar“. Dicţionarele consemnează şi o altă expresie, prezentînd-o ca regională – Cum (ţi-)e habarul? = cum (îţi) merge? cum stau lucrurile? (DEX); în acest caz, Internetul nu mai furnizează atestări actuale, reluînd doar citate din texte vechi digitalizate. Etimonul turcesc haber – „veste, informaţie“ e un cuvînt standard, pe care îl putem recunoaşte în denumiri contemporane – a unui ziar (Habertürk), a unor agenţii de ştiri etc.  

În română, habarul e popular şi colocvial, iar locuţiunea care îl cuprinde este extrem de folosită, mai ales în forma habar n-am, ca răspuns la o întrebare, ca mărturisire a ignoranţei – în cheie absolută şi radicală, dar şi cu o notă de nepăsare voioasă. Formula s-a fixat ca atare, cu inversiune (e posibilă totuşi şi varianta n-am habar, astăzi mai rară, oarecum arhaizantă). A nu avea habar cuprinde o negaţie mai puternică, mai expresivă decît simplul a nu şti. Cu referire la alţii, locuţiunea e folosită cu o notă ironic-depreciativă destul de puternică, insinuînd ignoranţa sistematică, nepriceperea: „Sibiul e plin de şoferi care n-au habar de legislaţia rutieră“ (sibiul.ro); „Ca de obicei, P. habar n-are ce vorbeşte“ (hotnews.ro); „L. despre judecătoarele de la «Dosarul Transferurilor»: «Femei, n-au habar de fotbal»“ (dolce-sport.ro). Nu e de mirare că, pornind de la această utilizare a expresiei, s-au format în registrul colocvial substantive şi adjective cu sens depreciativ, în cîte două variante formale: habarnamist şi habarnist, habarnamism şi habarnism (ultimele trei sînt atestate de Florica Dimitrescu în Dicţionarul de cuvinte recente, fiind înregistrate în presă încă din anii 1995-2001). Habarnamist (din habar n-am şi sufixul -ist) e mai transparent şi ilustrează un tipar regulat de derivare. Cuvîntul e folosit (dar nu foarte frecvent), ca substantiv – „spre ruşinea mea de habarnamist nu am ştiut că ruinele Troiei sînt în Turcia de astăzi“ (danga.ro); „Un habarnamist de talk-show: politicianul român“ (evz.ro) – sau ca adjectiv: „e impardonabil modul habarnamist de abordare a temei“ (telem.ro). Habarnist e pur şi simplu o simplificare a lui habarnamist, prin eliminarea unei silabe care ar complica pronunţarea; fenomenul se produce spontan în română, chiar în procesul derivativ; cel mai cunoscut exemplu de simplificare eufonică e adjectivul ceauşist, format de la numele propriu Ceauşescu (care ar fi trebuit să producă, prin aplicarea rigidă a regulilor de derivare, forma ceauşescist). Habarnist e mult mai frecvent decît habarnamist, atît ca substantiv – „Un habarnist arogant“ (copaculdinpadure.wordpress.ro), „P. este un habarnist cu mult tupeu“ (romanialibera.ro) – cît şi ca adjectiv – „populismul habarnist“ (hotnews.ro), „viaţa grea a unui sindicalist habarnist“ (catavencii.ro) etc. Substantivele habarnamism şi habarnism accentuează evaluarea negativă a ignoranţei, interpretînd-o ca fenomen abstract şi general, ca atitudine sau caracteristică stabilă.  

Familia lexicală a lui habar poate fi completată şi de numele propriu Habarnam, atribuit unui personaj din literatura pentru copii, introdus în anii ’50-’60 prin traduceri din autorul rus Nikolai Nozov şi reactualizat de curînd prin reeditări. Nu ştiu dacă opţiunea traducătorilor iniţiali a fost explicată undeva, dar e una inteligentă; numele din original e Neznaika, trimiţînd tot la o formulă de mărturisire a ignoranţei, ne znaju – „nu ştiu“ (în engleză, personajul a fost numit Dunno). Or, şi această formulă era deja intrată în română, în forma niznai, circulînd mai ales în expresia a face pe niznaiul: „L.D. face pe niznaiul şi zice că este inacceptabil ce i se întîmplă“ (b1.ro); „Rusia face pe niznaiul în problema tezaurului“ (ziaruldeiasi.ro), dar devenind la nevoie şi un supranume depreciativ: „FELIX NIZNAIUL. D.V. nu recunoaşte nimic“ (evz.ro). Sensul cuvîntului şi al expresiei e predominant negativ, pentru că implică disimularea, chiar minciuna (în DEX, definiţia lui niznai este „ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, n-ar şti nimic, simulînd indiferenţă, nepăsare, dezinteres“). În fond, a face pe niznaiul, cu intenţie, e mai grav decît a nu avea habar de nimic, cu inconştienţă.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).