Notă despre destin şi feminitate
Zeităţile destinului sînt, de regulă, în toate religiile, feminine. E, poate, o primă indicaţie despre natura a ceea ce numim destin. Destinul este, s-ar zice, componenta feminină a vieţii, „farmecul“ ei, un amestec de provocare, vrajă, ispită primejdioasă, protecţie maternă, imprevizibil, autoritate capricioasă, slăbiciune, maleabilitate, pedagogie (tandră sau severă), vocaţie a slujirii (dar şi orgoliu al autonomiei), mister, nevoie de parteneriat (de la acuplare la construcţia unui proiect comun), instanţă a naşterii (şi a renaşterii), spaţiu al intimităţii (dar şi al deschiderii spre alteritatea familiei şi a socializării), „înger“ şi „demon“, sursă a „alegerii“, a participării, dar şi experienţă a „părăsirii“, prilej al rupturii şi al împăcării, model al „însoţirii“, apropiere absorbantă şi depărtare inaccesibilă, promisiune, risc, surpriză.
Legile naturii şi ale oamenilor au mai curînd iradierea unei rigori de tip masculin, „patern“: geometrizează, cuantifică, „dictează“ şi decid în chip univoc. Dumnezeu însuşi e masculin („Tatăl“), înainte de a asuma dimensiunea iubirii, în speţă profilul Fecioarei şi al Înţelepciunii (Sophia). Destinul ţine, însă, de sfera „mumelor“. E născut şi născător, ţesător de legi „discrete“, mai curînd muzicale, nesistematizabile, alcătuind o multiplicitate de „cazuri“, o colecţie de „teste“, care pendulează între „necesar“ şi „negociabil“. Destinul converteşte „ordinea“ naturală (şi pe cea divină?) – în viaţă, în dinamism imanent, în armonie de inanalizabile. E o coerenţă a inclasabilului…
„Feminitatea“ tradiţională implică şi exerciţiul preparării şi al distribuirii hranei. „Activitatea“ destinului se asociază cu gestul – nutritiv – al „porţionării“ (cf. etimologia grecească moira-meros). Destinul fiecăruia e „porţia“ care i-a fost dată, „lotul“ lui, hrana care i se atribuie. „Porţia“ se referă, fireşte, şi la cantitate (cît?), dar şi la „reţetă“ (ce ingrediente, ce dozaj?). Destinul are, cu alte cuvinte, extensie, culoare şi gust. E „provizia“ cu care plecăm la drum, care „ne ajunge“ sau nu, pe care trebuie să contăm, fără iluzia unor „reaprovizionări“ acomodante. Destinul livrează energie, dar poate fi şi toxic, indigest. Poate fi un „prea mult“, sau „un prea puţin“. Poate „să ne placă“ sau nu, să ne satisfacă lăcomia sau, dimpotrivă, să o inhibe, sau să o isterizeze. Mîncăm – existenţial – atît cît avem. Ne „mîncăm“ soarta, care, la rîndul ei, ne mănîncă. Şi noi sîntem, deci, porţia destinului nostru, hrana lui. Avem ceva de dat „la schimb“. Sîntem provocaţi la o „contra-ofertă“: a avea destin înseamnă a fi hrănitor.
