Croşetînd din mers

Într-o călătorie ploioasă, din fuga maşinii şi în opriri mai scurte sau mai lungi am văzut, am auzit, am gustat şi am mirosit cîte ceva.

La Răşinari, vreo sută de nuntaşi blocau tot drumul, stînd la coadă să intre cu toţii pe îngusta poartă a casei mirilor. De crezut că în dosul casei, în buna tradiţie ardelenească, o fi fost vreo curte mare care să-i încapă pe toţi.

Pensionarii care stăteau de vorbă pe nişte bănci în centrul Răşinarilor, ca-n Grecia, şi care au sărit imediat să ne îndrume spre casele lui Goga şi Cioran. Am aflat încă o dată că, exceptînd unele conjuncturi cu totul speciale (probabil la cîte o aliniere favorabilă a astrelor), nici una nu poate fi vizitată. În condiţiile astea, îţi vine să te întrebi oare de ce ai vrea să le vezi.

Bucata de placaj pe care scria Constantin Noica, la cabana de la Păltiniş. Austeritatea (pe care astăzi unii ar numi-o mizerie) vizitabilă, în care şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

Perspectiva asupra Coastei Boacii dintr-o piscină cu apă încălzită...

Numele lui Julio Iglesias în cartea de onoare a unei pensiuni de pe drumul Păltinişului. Interdicţia de a juca Bridge între orele de masă, la restaurantul de la aceeaşi pensiune.

Limonada cu mentă din Piaţa Mică şi mirosul de mîncare indiană de la festivalul gastronomic din centrul Sibiului.

Golfurile albastre şi verzi, pline de iahturi albe (multe ale nemţilor şi austriecilor), de pe coasta Dalmaţiei.

Magnifica Opatija printre ceţuri, cu mare şi munte, cu hotelurile ei imperiale în culori pastelate, ridicate pe vremea austriecilor.

Poliţiştii blonzi, fără caschete, în cămăşi albastre, care dirijau circulaţia în Zadar (sic!), asemeni unor luptători de gherilă care şi-au pierdut ocupaţia.

Terenul de vînzare plin de buruieni, de lîngă malul betonat al mării (mai mic decît o jumătate de teren de fotbal), pe care proprietarul cerea cinci milioane de euro, după cum ne-a spus gazda noastră. Au şi croaţii nebunia lor.

Vînzătoarele micului magazin cu de toate din Zadar care ştiau engleză şi ne întrebau mereu cum zicem în româneşte cutărei legume sau cutărui fruct.

Marea băltită din laguna de lîngă Nin în care la sute de metri de mal apa nu-ţi trecea de umeri şi pînă departe se vedeau ieşind din apă corpuri de oameni hipopotamici, plini de nămol.

Silueta la apus a femeii în costum de baie, care vîslea în picioare pe noul tip de ambarcaţiune la modă: stand up paddle.

Ciorba de peşte din vechea cetate de pe insulă, Nin, care de fapt era supă de pui cu Vegeta şi nişte cod congelat adăugat ulterior. Ne-am întrebat dacă ideea asta o fi venit ca moştenire a regimului Tito sau ca efect al cruntului război cu sîrbii.

Marea gaură din acoperişul cu olane care preschimba o cameră mansardată într-o terasă cu vedere la marea albastră.

Peisajul mediteranean cu mica Mazdă galbenă, decapotabilă, parcată mereu lîngă gardul de piatră cotropit de bougainvillea.

Autostrăzile croate cu magicele tuneluri care făceau legătura dinspre mare spre munte şi prin care, de cîte ori treceam, se schimba vremea de parcă am fi fost în povestea cu baba Dochia.

Brusca invazie a indicatoarelor pe care scrie un cuvînt urît, atunci cînd ne-am apropiat de cea mai celebră localitate croată, printre români. Ba, cuvîntul a apărut şi pe ecranul de la bord, prins automat de radioul maşinii, în vreme ce un crainic pronunţa răspicat: Radio Pula!

Lipsa indicatoarelor spre Belgrad din oraşele şi de pe autostrăzile din Croaţia. Aud că e valabil şi invers, din Serbia nu-s indicatoare spre Zagreb şi nimeni nu vrea să-ţi spună direcţia în care ar fi. Doar e acelaşi popor.

Plînsul şi scrîşnirea dinţilor din parcările benzinăriilor de pe autostrada Zagreb – Belgrad, pline de basmale şi şosete musulmane, învăluite în duhori insuportabile de gunoaie şi toalete. Era prima zi de vacanţă pentru mulţi turci sau bosnieci din Germania, care se întorceau în locurile de baştină.

Indiferent de an, e bine de ştiut că la 1 august maşinile cu număr german blochează foarte multe din autostrăzile europene. Chiar şi pe cele din Serbia şi Croaţia. Nici nemţii şi nici aparţinătorii lor (ca să le zicem aşa) nu ştiu să plece în vacanţă cu o zi mai tîrziu sau mai devreme.

Timpul cîştigat pe splendidele autostrăzi din Croaţia e mereu anulat de cozile de la punctele de plată. După ce ore întregi ai muncit să depăşeşti tot felul de dube şi camioane, te vei trezi apoi cu ele trecînd pe lîngă tine pe banda din dreapta sau din stînga, unde operatorul de plată e ceva mai rapid decît cel de pe banda ta. Un bun argument împotriva vitezei.

Punctul de trecere de la Stamora Moraviţa unde se pare că vameşii şi poliţiştii sîrbi, cu pistolul la brîu, încă mai creează aşteptări inutile, doar fiindcă pot şi vor. Chiar şi la 12 noaptea.

Plimbatul copiilor în roabă, de prin satele româneşti.

Muzica populară prinsă la un radio local care preamărea mîndrul Banat, în vreme ce noi străbăteam un sat foarte dărăpănat de pe lîngă Oraviţa.

Dincolo de toate, cea mai pregnantă imagine rămasă din întreaga călătorie e aceea a femeii care, pe marginea şoselei de pe Coasta Dalmaţiei, mergea croşetînd.