EDITORIALE ȘI OPINII

Pa, ba, la revedere, dar rămîn cu voi... Deja povestea e prea frumoasă, a-i cunoaşte finalul înseamnă a o dezvrăji. Faptul că naţionala unei ţări care i-a dat pe Hagi, Belodedici sau Gică Popescu a ajuns să fie un fel de liftier pentru vreun şeic pe care cearşaful stă evazat de la preaplinul stomacal e în sine excepţional.

Pentru cei tineri, care eventual i-au văzut înfăţişarea iniţială doar din poze vechi, Teatrul Naţional din Bucureşti pare să-şi fi „schimbat faţada“. E, de fapt, mai mult decît atît. Am pornit discuţia cu Ion Caramitru – directorul TNB – de la renovarea teatrului şi am ajuns la probleme generale ale teatrului românesc.

Cică, într-o zi, prietenul său Agapie i-a amintit că în weekend-ul care urma aştepta felicitări pentru ziua sa de naştere. Cum tocmai de curînd fusese şi propria zi de naştere, pe care n-o sărbătorise, Georgescu l-a invitat pe Agapie să le serbeze împreună, în casa sa, recent construită.

Apropiatele alegeri româneşti îmi trezesc o amintire îndepărtată, din stagiul doctoral, pe care l-am făcut, la jumătatea anilor ’90, în America. Este vorba despre prieteniile legate, la un moment dat, cu un republican şi, respectiv, cu un democrat.  Ei erau – amîndoi – români.

Acum un an, publicam aici acest text. Îi adăugasem şi un motto shakespearian, din Comedia erorilor: „I see thy age and dangers make thee dote...“ Într-un an nimic nu a avut timp să se schimbe. Cu atît mai puţin să îmbătrînească.

L-am cunoscut – cum altfel? – la proteste. Cătălin Drulă e specialist în lucrări de infrastructură şi autostrăzi. Cînd nu înţeleg vreo ştire din acest domeniu, cînd se ceartă doi politicieni pe tema autostrăzi şi vreau să ştiu cine are dreptate, îl întreb pe el. Dar nu acesta e jobul său – Cătălin e IT-ist.

Un înalt ierarh e luat la întrebări, deunăzi, pentru afaceri necurate. Un preot de prin Bucovina, fost informator, îl înjură birjăreşte pe cel pe care îl turnase, iar fiul lui, tot preot, se repede să-l lovească pe enoriaşul care vrea lămuriri, cu o cruce de lemn, manevrată, abil, ca bîtă.

Dacă „o societate într-o farfurie“ a devenit de mult un soi de slogan al antropologiei alimentaţiei, capabilă să-ţi spună cine eşti după ce (şi cum) mănînci, descifratul unei societăţi după cum circulă în trafic nu a pasionat, se pare, pe nimeni în mod sistematic. Şi asta chiar dacă nu există turist care să nu se întoarcă acasă cu observaţii despre traficul „de acolo“.

Moda anglicismelor nu e totdeauna lipsită de o anumită detaşare ironică, manifestată intermitent chiar de cei care o adoptă fără rezerve. În oralitatea colocvială, vorbitorii se arată deopotrivă dispuşi să accepte cu mare uşurinţă influenţa unei alte limbi – şi liberi să acţioneze faţă de aceasta într-o dispoziţie ludică, modificînd şi chiar înlocuind împrumuturile.

Aşa se cheamă un roman de David Lodge, cel care încheie savuroasa trilogie despre viaţa universitară din zilele noastre: Changing Places: A Tale of Two Campuses, 1975 (Schimb de dame), Small World: An Academic Romance, 1984 (Ce mică-i lumea) şi Nice Work, 1988.

Anostă, lipsită de idei, populistă, murdară… şi încă mai pot fi găsite cuvinte care să caracterizeze acest început de campanie electorală. Şi atunci, cum poate fi luată o opţiune de către cei din afara a ceea ce se numeşte „electoratul fidel“ al unui partid?

Găsesc într-un recent articol publicat într-o revistă anglo-americană de mai mică circulaţie* o foarte interesantă punere în cadru a chestiunii schimbărilor climatice. Se ştie, o grămadă de oameni (inclusiv specialişti) cred că sîntem pe punctul de a intra, de nu am intrat deja, într-un proces ireversibil de schimbări climatice cu efecte catastrofale.

Mi se pare hazliu ca o firmă care se numeşte Microsoft să provoace la noi un scandal cu impact atît macro cît şi hard. Nouă foşti miniştri puşi sub acuzare vor crea mai mult decît relatări inflamate în presă şi discuţii la frizerie, să mai treacă timpul. Impactul asupra sistemului juridic şi a celui politic va fi major.

Aici, în State, lucrurile nu sînt aşa de clare, ţiganii mi se pare că au un mic avantaj. Sînt perceput ca romantic, boem, spirit liber, cu talente multe şi naturale, incluzînd cîntatul şi iubitul. În condiţiile astea, măcar cînd vine vorba de agăţat, avantajul e la cîrdul meu, şi nu la cel al lui Jordan.

Serviciul secret britanic a fost înfiinţat cu peste 100 de ani în urmă, dar multă vreme, existenţa sa nici măcar n-a fost recunoscută oficial. Astăzi, cel puţin formal, lucrurile s-au schimbat şi, dacă dai o căutare pe Google, îţi apare imediat nu doar homepage-ul instituţiei, dar şi o hartă pe care e localizat sediul ei de la Londra.

În perioada cînd era profesor universitar la Iaşi, G. Călinescu a scris, în revista creată chiar de el, Jurnalul literar, un text mai puţin cunoscut astăzi, deşi de o actualitate incontestabilă. Articolul se intitulează, nesofisticat, „Iaşul“, şi disecă un stereotip cultural, se vede, apăsător şi la vremea respectivă: alunecarea centrului tradiţional de civilizaţie europeană către un prăfuit provincialism.

Preşedintele Barack Obama are dreptate cînd spune că distrugerea Statului Islamic e un obiectiv pe termen lung. Totuşi, deşi Obama a identificat corect Statul Islamic drept ceea ce SUA nu-şi doreşte în zonă, nu a reuşit să identifice ceea ce SUA vrea pentru Siria – pentru care America ar trebui să stimuleze sprijinul în zonă şi în comunitatea internaţională mai largă.

O neobişnuită şi mai puţin cunoscută carte reuneşte sub titlul de mai sus cele mai importante scrieri (eseuri?) ale lui Salvador Dalí răspîndite de-a lungul a peste 50 de ani (1927 – 1978), prin presa culturală a vremii, considerate de majoritatea criticilor drept esenţiale pentru înţelegerea Suprarealismului, aşa cum a fost el gîndit de autor.

Se zice că F.D. Roosevelt ar fi spus despre dictatorul Somoza din Nicaragua că „e un ticălos, dar e ticălosul nostru.“ De fapt, în engleză se foloseşte expresia mai plastică „fiu de curvă“. „Our son of a bitch“ (ticălosul nostru) desemnează în jargonul politic american situaţia în care Statele Unite susţin un regim altfel reprobabil pentru că are nevoie de aliaţi într-o zonă anume.

Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“.

Identitatea nu este o autistă afirmare de sine, o ştim. Ea este totdeauna un joc în doi, în care Eu se raportează la un Altul atractiv, pe care îl metabolizează în propria fiinţă, precum şi la un Altul repulsiv, de care se delimitează pentru a se defini şi a se cunoaşte pe sine.

Tendinţa e mai veche: în Dicţionarul greşelilor de limbă (1982), Al. Graur indica pronunţiile corecte pentru a exista, examen şi exerciţiu, semnalînd greşelile: în oscilaţia surd/sonor (ecsista, ecserciţiu), dar şi prin simplificarea grupului de consoane (ezista, ezerciţiu, ezamen).

Spun sus şi tare, în calitate de analfabet digital: capacitatea – şi dorinţa – tinerilor de a asimila evoluţiile tehnologice de ultimă oră este de n ori mai mare, mai intensă decît abilităţile şi curiozităţile noastre, cei care ar urma să-i instruim. Dacă nu ţinem cont de acest adevăr elementar, am face mai bine să închidem porţile şcolii, pînă ce nu le închid învăţăceii noştri, cu noi cu tot înăuntru.

Sînt cîteva lucruri care continuă să mă mire de cîte ori vine vorba despre alegeri prezidenţiale la noi. Primul e că absolut toţi oamenii îşi doresc acelaşi lucru de la preşedinte: să aibă grijă de români, să fie bun şi cinstit, să fie drept. Atunci, cum se face că se votează atît de diferit?

Amicul meu nu este vreun autist social sau politic. E destul de implicat în ale cetăţii. A participat la fel de fel de acţiuni caritabile, a fost membru al unui partid istoric în anii ’90, a tot ieşit prin Piaţa Universităţii la demonstraţii şi proteste.

"Prietena Serenei susţine că joacă de plăcere, că n-o interesează să acumuleze averi. Probabil pentru că e daneză, atunci e din oficiu fericită, după cum spun cercetătorii. A cîştigat în carieră 24 de milioane de dolari. Pe bune, pentru un om obişnuit care vrea să trăiască decent şi să se răsfeţe din cînd în cînd, e arhisuficient."

Cine intră pe www.paleologu.com, găseşte imaginea „în peniţă“ a casei Paleologu din str. Armenească şi programul unei şcoli de „studii umaniste şi diplomatice“. E o şcoală neobişnuită, în care cursurile de retorică ori diplomaţie se îmbină cu cele despre Plutarh ori despre Idiotul lui Dostoievski şi versiunea sa cinematografică semnată de Akira Kurosawa.

Orice călătorie prin Grecia se dovedeşte a fi mai mult decît un simplu drum, fizic. Totul în jur se leagă de istorie, de Legendele Olimpului, pe care le-am citit cînd eram copii şi, dacă e să folosesc o formulă banală – de rădăcinile noastre culturale. Probabil că, cu cît ştii mai multe despre istoria, mitologia şi cultura greacă, cu atît drumul pare mai complicat.

Nu demult, mi-a căzut în mînă un „document“ stupefiant. Este vorba despre cartea în limba engleză (scrisă, tradusă?) In Pursuit of the Treasure/În căutarea comorii, a doamnei Elena Călugăru Baciu. Despre autoare aflăm cîteva lucruri din nota („bio-bibliografică“) finală şi din două diplome reproduse în copie color la sfîrşitul volumului.

Scandalul Robert Turcescu vine doar să confirme temerile legitime că serviciile secrete sînt implicate în politică şi media. Intrarea în cursa prezidenţială a lui Teodor Meleşcanu şi activismul politic al lui George Maior încheie urît un experiment care se dorea promiţător: numirea de către preşedinte ca şefi ai serviciilor a unor persoane din partidele de opoziţie.

Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă în cheie pragmatic corporatistă.

Transilvania a fost totdeauna legată de „frontieră“, dincolo de pădure, un spaţiu al fantasmelor silvice, recuperat ulterior de romantism, de la Castelul din Carpaţi la Dracula. Refuzate sau ironizate de români (nu fără temei...), aceste referinţe rămîn repere ale imaginarului occidental.

S-a întîmplat, pur şi simplu, ca substantivul preţiozitate să apară şi să se păstreze în română cu un sens predominant negativ, pe care DEX îl defineşte prin sinonimul afectare şi care este de fapt sensul etimonului său, termenul francez préciosité.

Primesc şi eu, ca tot omul, invitaţii de a lega prietenii pe diverse reţele de socializare: Facebook, LinkedIn, care-or mai fi. Nu ştiu ce să fac cu ele. E un buton care-mi permite să refuz invitaţia. Nu-mi vine să-l folosesc. Cum să respingi expresis verbis o prietenie? Fără să te poţi explica, să-ţi arăţi motivele?

De la domnul Meleşcanu am rămas cu o vorbă, pe care mi-a spus-o acum vreo 20 de ani, într-o pauză de şedinţă, pe holurile Senatului. „Să ştii că în diplomaţie nu-ţi spune nimeni în faţă că eşti prost. Cel mult, îţi va spune că nu dispui de toate elementele necesare unei analize complete a situaţiei.“

Politica externă nu este altceva decît interacţiunea intereselor naţionale ale actorilor de pe scena internaţională. Interesul multora este acela de a se stabili şi respecta reguli care protejează exact motivele profunde ale dezvoltării lor: libertatea, pacea, democraţia, piaţa liberă etc.

Carevasăzică, începui săptămîna trecută să descriu noua Comisie, cea a domnului Juncker. Am primit oarecari păreri favorabile, de pe la cunoscători din Bruxelles, ceea ce mi-a gîdilat orgoliul şi m-a făcut să perseverez.

"Steaua are noroc, da. Dar Astra n-a avut ghinion. Steaua şi-a acumulat harnic norocul, iar cînd i-a venit pe gratis, a ştiut să nu-i dea un bocanc în fund. Steaua e România, asta gîndesc destui exaltaţi. Dar nu greşesc prea mult, atît timp cît ea a ştiut să nu piardă ADN-ul lui ’86."

Se putea observa că e o persoană foarte vioaie, la biroul agenţiei de turism din holul unui mare şi animat hotel din Peloponez. Le vorbea întruna, celor care se interesau, despre minunatele excursii pe care agenţia le oferea aproape în fiecare zi.

Omul între două vîrste intră uşor nesigur în biroul decanului, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă se află în locul potrivit. După cîteva ocheade interogative pe pereţi se aşeză, ridicînd din umeri, aparent sub impulsul unui vechi tic nervos. „Domnule decan, am o mică problemă în legătură cu care secretarele nu mă pot ajuta.“

Ne aflăm în faţa unor alegeri prezidenţiale care vor da un şef al statului ce va trebui să lucreze cu o majoritate parlamentară solidă şi cu un guvern bine înfipt la butoane. Indiferent cine va cîştiga, nu ştim cum va funcţiona în viitor mecanismul puterii.

Crede cineva că Churchill sau De Gaulle, Mitterrand sau Helmut Schmidt, John Kennedy sau chiar socialistul Hollande au făcut vreodată campanie electorală cu ulei şi mălai, cu daruri către Biserică, sau cu autobuze pentru şcoli? Avem un motiv în plus să observăm că România e altfel.

M-a intrigat, v-am mai spus, răspîndirea parenting-ului. M-am întrebat atunci, şi mă întreb din nou, cum de a putut omenirea să nască şi să crească atîţia copii, timp de zeci de mii de ani, de capul ei, fără servicii pentru viitoarele mame, actualele mame, taţii care vor să fie mame, mamele care nu vor să fie mame ş.a.m.d.?

Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut, cele care apar de obicei din primele pagini ale ghidurilor de conversaţie.

Computerul. Netul. Duşmanii. Stăm cu orele, e drept, cu privirea aţintită în ecran. Dar ce ne flutură pe dinaintea ochilor acest căpcăun al vremurilor noi sînt, cel mai adesea, tot cuvinte. Material citibil, +/- imagini, +/- sunet.

Noua PAC a însemnat o negociere îndelungată între interesele nordice şi cele ale Europei estice şi mediteraneene. Pînă la urmă, agricultura a rămas un pilon principal al bugetului. Foloseşte asta şi României? Desigur. La fel cum foloseşte şi subvenţionarea micilor fermieri, prin aceeaşi politică agricolă.

După parlamentări cu Parlamentul, statele membre s-au consil-iat şi s-a născut o Comisie. Aceasta este condusă de domnul Juncker, deşi două ţări (Marea Britanie şi Ungaria) s-au opus. Iniţial, Germania anunţase de asemenea că se opune, dar şi-a… reconsiderat poziţia.

"Gimnastica e ca o minunată casă veche, boierească, admirată de toţi şi nerestaurată de nimeni. A trebuit să vină cu banii o importantă companie privată – cu mari datorii morale la stat, e drept – ca să fie lansată o adevărată campanie de strîns talente. Dar acest sport, ca şi sportul în totul lui, e incapabil să se reformeze."