Un „filtru“ european pentru candidaţi

Anostă, lipsită de idei, populistă, murdară… şi încă mai pot fi găsite cuvinte care să caracterizeze acest început de campanie electorală. Şi atunci, cum poate fi luată o opţiune de către cei din afara a ceea ce se numeşte „electoratul fidel“ al unui partid?

Un criteriu ar putea fi modul în care candidaţii se gîndesc să distribuie în cîmpul politic rolurile legate de afacerile europene. Pînă la urmă, succesul României la masa negocierilor europene ar putea depinde într-o mare măsură de asta.

Adevărat este că avem o decizie a Curţii Constituţionale potrivit căreia preşedintele participă la reuniunile Consiliului European şi că doar el este în măsură să-l delege, eventual, pe primul ministru. O decizie, totuşi, discutabilă, cîtă vreme are la bază o viziune a Curţii, potrivit căreia afacerile europene ar ţine de politica externă.

Şi totuşi, afacerile europene fac parte, ba încă cel mai adesea, din actul de guvernare, din politica internă. Lupta împotriva şomajului, mai ales în rîndul tinerilor, guvernanţa economică, problemele energetice, bugetul Uniunii sînt chestiuni aflate în mod tradiţional pe agendele diferitelor Consilii. La fel cum asumarea unui rol global al Uniunii, politica de apărare şi securitate comună, politica de vecinătate sau chiar extinderea ( deşi aceasta nu se află printre priorităţile Comisiei Juncker) s-ar situa mai degrabă în sfera de activitate a preşedintelui.

Aici, echilibrul şi pragmatismul ar trebui să ia locul rivalităţilor prost înţelese. A trecut vremea cînd participarea la un Consiliu European putea fi „vîndută“ în ţară drept o participare de prestigiu pe arena internaţională. Ca pe un semn că, vezi-Doamne, „ne bagă în seamă“ sau, mai curînd, că „pe mine mă bagă în seamă în detrimentul celorlalţi“.

Sîntem membri, şi încă în anul al optulea. Consiliul European este o reuniune de lucru, un fel de şedinţă de guvern de la noi, dacă vreţi. Nu este o favoare care i se face reprezentantului României şi nici nu poate cumva să înlocuiască slaba vizibilitate a ţării în competiţia globală. Participarea la Consiliu nu poate fi confiscată şi cu atît mai puţin gestionarea afacerilor europene.

Viitorul preşedinte ar trebui să aibă viziunea necesară pentru a împărţi sarcinile în ce priveşte afacerile europene. Ar trebui să ajute guvernul, susţinîndu-i punctele de vedere şi interesele în reuniunile Consiliului, dar şi să antreneze în dezbatere Parlamentul şi, odată cu aceasta, opinia publică.

Din păcate, în România ultimilor ani nu au avut loc dezbateri serioase, la nivel parlamentar, pe temele cele mai arzătoare ale afacerilor europene. Poate că în documentele interne ale Parlamentului României să existe nişte documente care să ateste luarea de poziţii cu privire la diferite teme de interes european. Însă nici un preşedinte de Cameră, nici un preşedinte de Comisie de Afaceri Europene sau altcineva din structurile parlamentare nu poate spune, cu pretenţia de a fi luat în serios, că aceste poziţii au avut la bază dezbateri serioase şi, mai ales, transparente.

Dar vina nu trebuie căutată doar în lipsa de apetenţă (şi de competenţă?) a parlamentului local, în afacerile europene. O parte din vină se poate găsi şi în faptul că preşedintelui i-a plăcut să ia (şi) afacerile europene pe cont propriu.

Aceste lucruri trebuie să se schimbe şi să pună punct atmosferei de confruntare pe tema accesului în clădirea Justus Lipsius din Bruxelles, unde se ţin de obicei reuniunile Consiliului European. Preşedintele ar trebui să amenajeze terenul pentru o participare mai extinsă la afacerilor europene, a instituţiilor politice şi a societăţii.

Discutăm aceste lucruri într-o atmosferă politică încărcată – ba chiar viciată – de o „coabitare“ preşedinte – premier, în realitate – un conflict permanent. Dar să nu ne facem iluzii că situaţia de conflict nu ar putea continua, şi după alegerile prezidenţiale, chiar şi în condiţiile în care preşedintele ar avea la Palatul Victoria un guvern „prieten“.

Cu greu ne putem imagina că premierul, fie şi dacă va fi din aceeaşi tabără cu preşedintele, se va lăsa ţinut în umbră, în privinţa afacerilor europene. O dată, fiindcă aceste probleme chiar îl privesc, şi încă în cel mai înalt grad. A doua oară, fiindcă, da, trăim într-o lume în care prestigiul personal contează. O continuare a conflictului pe această temă va face rău, pînă la urmă, intereselor României.

Şi ce interese! Nu sîntem pe deplin integraţi în Uniunea Europeană. Nu facem parte din Spaţiul Schengen şi nici din zona euro, deşi ne-am angajat să fim acolo, prin Tratatul de aderare. Sîntem, deci, obligaţi să lucrăm în aceste direcţii. Menţinerea unei Europe a solidarităţii, cu libertăţi egale pentru toţi cetăţenii ei (şi nu a unei Europe a „cercurilor concentrice“) este iarăşi de interes vital pentru România. La fel, politica de apărare şi securitate, sau piaţa unică a energiei.

Pur şi simplu, nu vom putea juca eficient şi inteligent în arena europeană fără o distribuire clară a rolurilor în interior. Preşedintele poate face acest lucru, date fiind legitimitatea şi prestigiul de care se bucură.

Să fim atenţi, aşadar, la ce ne vor propune candidaţii în această direcţie – dacă ne vor propune ceva. Ar putea fi un bun criteriu de acordare, sau nu a votului.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.