Comisarul european – la ce foloseşte României
Am urmărit zilele trecute, plin de uimire, aproape o întreagă emisiune găzduită de una dintre acele moderatoare TV care vorbeşte mai mult cu mîinile în şold. De obicei, nu-mi pierd vremea cu asemenea producţii, dar de data asta am rămas pînă aproape de sfîrşit, fiindcă tema mă interesa.
Ei bine, comisarul Dacian Cioloş era făcut una cu pămîntul fiindcă n-ar fi ajutat cu nimic România, în calitatea sa de la Bruxelles. Că, dacă a mai făcut totuşi cîte ceva, a făcut, de fapt, pentru Franţa. Iar cum România nu-i altceva decît o colonie – marota unui cunoscut şi vocal economist, invitat în emisiune –, atunci aşa se face că am avut cele mai mici subvenţii din Europa. Şi asta, sub mandatul românului Cioloş! Cum să nu te revolţi? Mai ales că, punînd cap la cap nişte informaţii luate de ici, de colo, discursul putea să le pară multora convingător. Unde mai pui că era rostit cu patos.
Ei bine, ar fi necesare nişte precizări. Nu în apărarea comisarului Cioloş – se apără singur dacă simte nevoia. Ci mai degrabă cu gîndul la pericolul unor asemenea idei, vînturate în rîndurile unui public şi aşa prea puţin informat cu privire la mersul Europei instituţionale.
Ei bine, Dacian Cioloş a făcut cel puţin un lucru bun pentru Europa. Şi, pe cale de consecinţă, şi pentru România. Este vorba despre noua Politică Agricolă Comună (PAC).
Şi, mă rog, ce ne interesează asta pe noi? Păi, ne interesează. Statele nordice doreau o scădere drastică a subvenţiilor şi o îndreptare a fondurilor către alte domenii, precum cercetarea sau competitivitatea. Am văzut în anii din urmă şi pe la noi articole care susţineau o astfel de variantă – asta ca să vă faceţi o idee despre cît de puternice erau presiunile pentru reducerea subvenţiilor agricole. Şi despre cîţi ochi priveau cu jind spre aceşti bani.
Noua PAC a însemnat o negociere îndelungată între interesele nordice şi cele ale Europei estice şi mediteraneene (includem aici şi Franţa, desigur, ţară a cărei limbă Dacian Cioloş o vorbeşte fluent şi cu care are legături de ordin personal). Pînă la urmă, agricultura a rămas un pilon principal al bugetului. Foloseşte asta şi României? Desigur. La fel cum foloseşte şi subvenţionarea, după proceduri simplificate, a micilor fermieri, prin aceeaşi politică agricolă. Sau primele cu care tinerii sînt încurajaţi să-şi deschidă ferme. Sau introducerea de rente viagere pentru cei care-şi vînd terenurile către marile exploataţii, renta fiind mai mare decît subvenţia ce ar fi fost obţinută pe acel teren.
Bine, bine, dar subvenţiile? Este adevărat că România a avut cele mai mici subvenţii. Dar nu fiindcă aşa a vrut Dacian Cioloş. Ci fiindcă aşa este regula în Uniunea Europeană: la început, nou-veniţii iau mai puţin decît vechii membri, care au cotizat decenii întregi înainte. În plus, la momentul aderării, nivelul preţurilor din România era mult mai mic decît media Uniunii, deci era normal ca şi subvenţiile să fie mai mici.
Chestiunea subvenţiilor a fost stabilită în Tratatul de aderare, încheiat la sfîrşitul lui 2004. Şi nici atunci România nu a avut marje prea mari de negociere. Nu putea primi condiţii mai avantajoase decît statele din regiune care aderaseră în 2004. N-ar fi fost de acord noii membri, care erau deja la masa deciziei atunci cînd noi încheiam negocierile. Şi care urmau a ratifica aderarea noastră, pînă în 2007.
Comisarul european, fie el şi român, e chemat să aplice şi să apere tratatele, nu să le schimbe după bunul plac. Teoria baronului care are bugetul în pix şi care-i miluieşte pe cei din colegiul său, ca să vină apoi în teritoriu să-şi facă campanie electorală, funcţionează în România. Nu şi în Europa.
Şi totuşi, dacă tot vorbim despre subvenţii, noua PAC a micşorat puternic diferenţele dintre vechii şi noii membri. Nimeni nu va mai primi mai puţin de 75% din media la nivel de Uniune, pînă în 2019.
Se putea mai mult? Puteau fi egalizate subvenţiile? Da, dar numai dacă ar fi fost de acord şi statele vechi membre, care primesc subvenţiile cele mai mari – Franţa şi Italia, de exemplu. Iar cum acestea nu aveau cum să fie de acord, a urmat o negociere încheiată cu rezultatul cunoscut.
Chiar şi aşa însă, România rămîne un beneficiar net al PAC, fie ea în varianta veche sau nouă. Dacă pentru 2007, subvenţiile ajungeau undeva la 400 de milioane de euro, pînă în 2013 aproape că s-au triplat. Dacă în exerciţiul 2007 – 2013, României i-au fost alocate 13,8 miliarde de euro (din care care 8,2 miliarde pentru dezvoltare rurală), în 2014 – 2020, bugetul este de 17,5 miliarde de euro (7,1 miliarde pentru dezvoltare rurală). Asta, în condiţiile în care, pentru cele mai multe state membre, bugetele sînt îngheţate sau chiar scad.
Vedeţi, aşadar, că dacă ar exista un pic mai multă cunoaştere a realităţilor europene, un minim efort de documentare, opinia publică ar avea parte de repere concrete, reale, nu de păreri fondate pe impresii şi umori.
Dacă şi Parlamentul European va fi de acord, vom avea un comisar pentru Politici Regionale. Nu e rău deloc – dar asta nu înseamnă că putem să-i pretindem favoruri pentru România.
Putem să-i cerem Corinei Creţu atît: să facă tot ce poate mai mult pentru Europa. Fiindcă ce e bun pentru Europa e bun şi pentru România.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.
