Electorale…
Crede cineva că Churchill sau De Gaulle, Mitterrand sau Helmut Schmidt, John Kennedy sau chiar socialistul Hollande au făcut vreodată campanie electorală cu ulei şi mălai, cu daruri către Biserică, sau cu autobuze pentru şcoli? Avem un motiv în plus să observăm că România e altfel. Trăim, s-ar zice, în tradiţia iarmarocului. Totul e de vînzare, totul se poate cumpăra. Tîrgul se face deschis, la vedere, fără mari manevre de camuflaj, fără ruşine. Se confecţionează legi care să garanteze simpatia părinţilor cu progenituri leneşe, amnistii financiare pentru oameni cu totul neglijaţi pînă mai ieri, declaraţii patriotice de circumstanţă, asezonate cu vizite pioase pe la icoane şi moaşte. Pe scurt, electoratul e tratat ca o masă de pomanagii şi de fraieri. Iar el, de voie, de nevoie, mai în glumă, mai în serios, se comportă ca atare. Mai nu vrea şi mai se lasă. În fond, de vreme ce cam toate partidele ultimilor 25 de ani au procedat la fel înseamnă că aşa e jocul. Filozofia autohtonă a istoriei îşi confirmă, iarăşi şi iarăşi, principiile, exprimabile, de altfel, prin doar două axiome fatale: „N-ai ce-i face!“ şi „Asta-i situaţia!“.
Poţi căuta cu lumînarea o dezbatere de idei, de viziuni, de principii. Nu vei găsi decît grobiene hărţuieli private şi de partid. Te poţi întreba, „bătrîn şi neliniştit“, cu ce soluţii palpabile, cu ce argumente, cu ce strategii de perspectivă intră în arenă principalii combatanţi. Nu vei da decît peste promisiuni vagi şi peste o frazeologie obosită, de peţitori fără imaginaţie. Cel mai norocos dintre toţi e dl Victor Ponta: existenţa lui Traian Băsescu îl scuteşte de orice efort consistent de gîndire. N-are nevoie de competenţe specifice, de vreun program economic solid, de inteligenţă managerială. E suficient să se strîmbe, cvasizilnic, la preşedinte. Ne vorbeşte de nazism, umblă prin China pentru a-şi declara admiraţia pentru comunismul asiatic, pretinde că n-a zis „fă“, ci „măi“, şi îşi plimbă prin ţară grimasa de tinerel fălos şi şucar „de crapă mîţele (şi tîrgoveţii) jucîndu-se cu el“. Ideea principală a unei astfel de campanii e că „va fi bine, va fi foarte bine, va fi din ce în ce mai bine“. Construcţia de bază va fi o demolare: demolarea băsismului. „Singura soluţie: înc-o revoluţie!“ Şi cam asta e tot. Ceilalţi combatanţi promit ba o „ţară frumoasă“, ba suspendarea preşedintelui, fie şi după ce şi-a încheiat mandatul, ba „dreptate“, ba autostrăzi generoase (devenite, între timp, o adevărată utopie naţională), ba „creşteri“ (fanteziste), ba „reduceri“ (arbitrare). Inflaţie de vorbe, abuz de gesticulaţie, atmosferă de îmbrînceală generală. Din cînd în cînd, preşedintele însuşi pune piper pe rană, ca să învioreze spiritele… Totul e, în acelaşi timp, pestriţ şi monoton, gălăgios şi plicticos, zglobiu şi trist. Politicienii noi reuşesc să fie mai nevolnici decît cei vechi, televiziunile cultivă tonul surescitat al comentariului sportiv, sau al tribunalului popular. Românii se declară români, femeile se declară femei, credincioşii se declară credincioşi. Avem de toate: intelectuali idealişti, politologi realişti, moderatori suprarealişti, actori năvălind suav sau amar pe „scena vieţii“, susţinători ai drepturilor delfinilor, ardeleni trişti şi secui autonomi. O avem, pe deasupra, şi pe Corina Creţu la Bruxelles. S-ar zice că nu ne lipseşte nimic. Cum bine zice dl Ponta: la cît de bogaţi sîntem, nu ne mai trebuie importuri. Un pic de denazificare, şi lucrurile vor intra în normal. Normalul inconfundabil, străvechi, „nepereche“, al mîndrei şi mult încercatei noastre patrii.
