Casa ocupată

Mie mi-a povestit-o Georgescu, dar cred că păţania se putea întîmpla oricui. Cică, într-o zi, prietenul său Agapie i-a amintit că în weekend-ul care urma aştepta felicitări pentru ziua sa de naştere. Cum tocmai de curînd fusese şi propria zi de naştere, pe care n-o sărbătorise, Georgescu l-a invitat pe Agapie să le serbeze împreună, în casa sa, recent construită. Să-şi cheme fiecare, adică, prietenii şi să facă un mic chef. Dat fiind că era vară, se puteau desfăşura şi pe terasă, şi în mica grădină din faţa casei. Zis şi făcut. Au început să facă pregătiri. Agapie s-a oferit să cumpere tot felul de delicatese. Georgescu, ajutat de soţia lui, a făcut ordine şi curăţenie în casă, a mai terminat la repezeală şi nişte finisaje la terasă, a cumpărat cîteva scaune de exterior în plus, ca să aibă pe ce sta musafirii, şi-a tuns şi greblat gazonul. S-au înţeles să cumpere un singur tort şi fără lumînări, că la vîrsta lor nu mai era cazul.  

Convenţia fusese să-şi invite fiecare cîte două familii prietene, dar Georgescu nu prea avusese succes, cei pe care dorise să-i invite erau fie în concediu la mare, fie plecaţi în străinătate. Într-o a treia familie se întîmplase un necaz şi nu puteau veni la o petrecere. Uşor dezamăgit, Georgescu îl sunase pe Agapie şi-i spusese că poate să invite mai mulţi prieteni din partea lui. Şi că putea să-i invite şi pe Ştefăneşti, pe care-i cunoşteau şi unul, şi celălalt.

În sfîrşit, a venit sîmbăta aşteptată. Agapie a sosit mult înaintea celorlalţi musafiri, ca să mai ajute la pregătiri. Dintr-una într-alta, Agapie a început a-şi face de lucru cu o sticlă de tequila. Cînd au venit primii musafiri, s-a băgat de seamă că omul deja nu se mai ţinea prea bine pe picioare. În sfîrşit – şi-a zis Georgescu – e ziua lui, are tot dreptul. Dar un ciudat sentiment de înstrăinare a început a-l cuprinde, pe măsură ce realiza că musafirii care tot soseau nu-i erau deloc cunoscuţi (şi nici prea simpatici), iar Agapie nu prea mai era în stare să facă prezentările. Prietenii comuni, Ştefăneştii, anunţaseră că nu aveau să mai vină. În condiţiile astea, casa se umplea de străini. Bărbaţi, femei, copii mici, copii mai mari, ba chiar şi un căţel care nu putea rămîne singur acasă – soseau necontenit. Toţi îi spuneau La mulţi ani! lui Agapie şi aproape că-l ignorau pe Georgescu, despre care, de fapt, nu ştiau nimic. Unii au început chiar să-i admire casa, crezînd că e a lui Agapie şi părînd să nici nu-i audă dezminţirile uşor bîlbîite. Cei sosiţi mai de la urmă, cînd se adunase multă lume, nici măcar nu-i mai salutau pe Georgescu sau pe soţia lui.

Şi aşa – povestea Georgescu – s-a încins un chef pe cinste între ei. Musafirii ocupaseră toate locurile la masa de pe terasă, iar el cu soţia sa le cedaseră şi pe ale lor, nu doar din pură politeţe, ci şi pentru că simţeau că nu prea mai aveau ce căuta la acea masă. Un tip mare şi gras, exoftalmic şi cu chelie, părea să domine întreaga adunare. El decidea ce muzică să asculte (şi cică nu era prea bună – spunea Georgescu) şi, fiind şi cel mai vorbăreţ, impunea şi subiectele de discuţie, despre maşini, despre fotbal, despre fabricarea vinului… Omul îşi făcuse o cramă pe undeva pe lîngă Ploieşti şi venise cu un vin special – zicea el – pe care-l dădea şi celorlalţi spre degustare. Nu puteai să nu-l lauzi, cu toate că, după părerea lui Georgescu, avea un gust îndoielnic.

Un alt individ, mic, gras şi cu chelie, singurul care părea să ştie că Georgescu e adevăratul proprietar al casei, îi vorbea neîntrerupt despre ce credea el că ar mai fi de făcut prin exterior şi prin interior. Făcuse o adevărată inspecţie a tuturor instalaţiilor din casă şi-i înşira tot felul de defecte şi greşeli existente, explicîndu-i chestiuni tehnice despre pompe de apă, centrale termice cu programare, sisteme de izolare interioară, tablouri de comandă, sisteme de irigaţii automate şi multe altele. Cînd Georgescu, inginer de felul lui, l-a întrebat ce meserie are, acesta i-a răspuns că e şofer de taxi.  

Între timp, făcut pulbere, Agapie moţăia pe un fotoliu din sufragerie, mai tresărind şi mai îngăimînd cîteva cuvinte cînd i se părea că era întrebat ceva. Teroarea cea mai mare însă – povestea Georgescu – o constituiau copiii: un băieţel gîngav, de vreo 5 ani, şi o mică manipulatoare de vreo 7 ani, care alergau neîntrerupt prin casă, cotrobăind prin toate cotloanele şi lăsînd în urmă cărţi trîntite de pe rafturi, pahare sparte şi urme pe mobile, cu degeţelele lor pline de mîncare. Din cînd în cînd, se opreau asupra pianului, pe care părea că voiau cu tot dinadinsul să-l dezacordeze, lovindu-i clapele cu palmele şi pumnii, fără să se lase impresionaţi de protestele de formă ale părinţilor.

Pe la ora 10, obosiţi de tot ceea ce se întîmpla în jurul lor, Georgeştii au hotărît să se retragă în dormitor, să stea acolo ascunşi pînă cînd avea să treacă urgia. Lucrurile începeau să semene cu o povestire de-a lui Julio Cortázar. Nu mai era cazul să se jeneze că nu fac oficiile de gazde, fiindcă nimeni nu-i considera gazde. El şi-a luat o carte în braţe, ea şi-a luat laptop-ul, au închis uşa şi, cocoţaţi în vîrful patului, au încercat să se detaşeze, în vreme ce dincolo se spărgeau farfurii, se asculta Tudor Gheorghe şi Goran Bregovici sau se cînta în cor Mulţi ani trăiască! N-au reuşit să stea însă prea multă vreme izolaţi, pentru că i-au descoperit cei doi copii. „Abem djocuri be ăsta?“ a început să întrebe băieţelul, arătînd cu un deget spre laptop, în timp ce cu altul se scobea în nas. „Viiino mai bine să-ţi arăt ceva“, zicea fata, trăgîndu-l de mîini spre şifonierul pe care-l deschisese ca să studieze rochiile Georgeascăi.

După copii, au păşit în dormitor şi părinţii lor, sau doar ai unuia dintre ei, cine mai ştia. Era vorba de tipul exoftalmic şi de veşnic zîmbitoarea lui soţie, care, văzîndu-i pe Georgeşti în pat, a exclamat: „Ia uite ce loc de refugiu şi odihnă şi-au găsit ei, ca nişte porumbei. E prea mare balamucul dincolo, nu-i aşa? Gelu, m-aş întinde şi eu un pic aici.“ Şi-a scos pantofii şi s-a întins în patul cel mare, lîngă Georgeşti, care nu ştiau cum să reacţioneze. Evident, femeia credea că şi ei sînt tot nişte invitaţi la ziua lui Agapie.

Lucrurile s-au tot lungit aşa, pînă pe la 2 noaptea, cînd a dat Domnul – cum zicea Georgescu – şi brusc, toţi musafirii au început să plece. I-a privit cum se înghesuiau în maşini şi în taxiuri, ţinîndu-şi poalele rochiilor cu mîna, cum evitau sau nu rahaţii pe care căţelul îi lăsase peste tot pe alee, după ce, în prealabil, nu uitaseră să-l pupe pe toţi obrajii pe instabilul Agapie, care, spre nedumerirea unora, a comandat, la rîndu-i un taxi care să-l ducă acasă la el.