Care este diferenţa între Transilvania?

Cartea Biancăi Botea – Territoire en partage. Politique du passé et expériences de cohabitation en Transylvanie, publicată anul trecut la Editions Petra, mi-a parvenit cu întîrziere şi a trebuit să aştept vacanţa ca să apuc să o citesc. Face parte dintre acele excelente teze de doctorat susţinute în străinătate, transformate într-un articol sau, în cel mai bun caz, într-o carte publicată acolo, care se referă la România, dar despre care românii puţin probabil că vor afla vreodată ceva. Şi e păcat...

Cercetarea Biancăi Botea s-a desfăşurat în Cluj şi se referă la ceea ce Jan Assmann numea „memoria culturală“, fixată în durata lungă, unificatoare şi instituţionalizată, diferită de „memoria colectivă“ sau „comunicativă“ a experienţei cotidiene, care „are o existenţă de trei generaţii“. Din acest punct de vedere, dacă memoria colectivă a Clujului (şi a Transilvaniei, în general) este una a multiculturalităţii, memoria culturală a devenit una polarizată, monopolizată de ceea ce Anne-Marie Losonczy numea „dublul patriotism“, românesc şi maghiar. La Cluj, centru simbolic al acestei concurenţe, memoria culturală înscrie astfel Transilvania ca „un teritoriu de frontieră şi al frontierelor“, după cum se exprimă Botea.

Transilvania a fost totdeauna legată de „frontieră“, dincolo de pădure, un spaţiu al fantasmelor silvice, recuperat ulterior de romantism, de la Castelul din Carpaţi la Dracula. Refuzate sau ironizate de români (nu fără temei...), aceste referinţe rămîn repere ale imaginarului occidental. Mai recent, Transilvania a fost plasată geopolitic de către Huntington la frontiera civilizaţională a Occidentului, revizuind astfel milenara diviziune europeană dintre Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. Românii s-au revoltat din nou şi din nou nu fără temei. Pompei Cocean şi Sorin Filip, de pildă, au publicat în Transylvanian Review un articol în care repudiază, pertinent, clasificarea huntingtoniană pe baza „realităţilor din teren“. Dar frontierele geopolitice ale lui Huntington nu delimitează realităţi polare, ci reperează falii potenţiale, iar aceea dintre catolicism/protestantism şi ortodoxie a funcţionat din plin în destrămarea recentă a Iugoslaviei. Pe de altă parte, „realitatea din teren“ nu a fost niciodată o Transilvanie „unitară etnic, religios şi cultural“, cum pretind autorii; în prezent, ea nu constituie nici măcar o singură şi unitară „regiune de dezvoltare“. Omogenitatea este doar visul naţiunilor, nu realitatea societăţilor. Şi totuşi, aceste vise ale naţiunii devin realităţi de gradul doi, se întrupează în instituţii, se materializează în monumente, se expun în muzee, se cîntă şi se dansează, ţesînd astfel o geografie simbolică a patriei, care îşi revendică în propriul lor limbaj teritoriul pe care încearcă astfel să-l legitimizeze: patrimoniul este politică.

Din această perspectivă, Bianca Botea urmăreşte cum gesturile patrimoniale ale maghiarilor şi românilor din Cluj au concurat în construirea unei frontiere cu mult înainte de Huntington. O frontieră de cu totul altă natură, în care există chiar o ciudată complementaritate consensuală. Urmărind istoria muzeelor clujene reprezentative dinainte şi de după Unire, Botea remarcă astfel faptul că „discursul naţional maghiar evidenţia obiectele «maghiare» şi calitatea lor artistică şi tehnică superioară celei a obiectelor reprezentative ale celorlalte populaţii“, ceea ce constituia „o modalitate de a sublinia superioritatea civilizatorie a naţiunii maghiare“. Pentru unguri, ţăranul român era primitivul intern al Europei; pentru români, el era autohtonul patriei. Polaritatea se conturează deci între civilizaţie şi primitivism, tehnici superioare şi rudimentare, oraş şi sat, aristocraţie şi supuşi, Sfînta Coroană vs Vatra Românească. Este interesant faptul că, şi după Unire, elitele româneşti au continuat să mizeze tot pe ţăran – şi o fac şi în prezent. Zilele Transilvaniei, de pildă, care pun în scena locală a Clujului unitatea întregii naţiuni române („dacă acest festival există, înseamnă că nu am pierdut lucrurile esenţiale care ne caracterizează ca popor român“ – afirmă unul dintre organizatori), este tot un festival de folclor, un soi de „Cîntarea României“, în care Partidul a fost înlocuit cu Biserica, după cum sugerează autoarea. Rolurile s-au inversat: acum ţăranii lor sînt mai puţin numeroşi şi mai puţin autentici, căci sunt „modernizaţi“ – după cum explică alt organizator. Păstrarea şi expunerea tradiţiilor ţărăneşti este, fără doar şi poate, o obligaţie naţională, dar mizarea simbolică exclusivă pe Ţăran într-o confruntare de imagine în secolul 21 s-ar putea să nu mai fie la fel de eficientă ca pe vremea construirii naţiunii...

La acest festival, Bianca Botea remarcă, în trecere, şi un detaliu care ar trebui să dea de gîndit. Din motive simbolice explicite, Zilele Transilvaniei au fost mutate în Piaţa Avram Iancu, ceea ce nu a fost tocmai pe placul artizanilor maghiari. Dar, după cum îi explică unul dintre ei autoarei, „nouă ne convine, că vindem mai bine“. „Dimensiunea comercială o ia înaintea dimensiunii etnice“, conchide Botea. Este, cred, mai mult: comerţul este totdeauna opusul războiului. Aviz amatorilor...

Ca ardeleancă şi ca bună europeană, Botea este convinsă că aceste construcţii simbolice rămîn realităţi sensibile ale coabitării, dar nu mai constituie o miză teritorială reală. Pe de altă parte, Clujul Biancăi Botea constituie şi un laborator în care se poate înţelege mai bine cum pot fi construite în jurul patrimoniului mobilizările etnice. Iar din Catalonia, Scoţia sau Flandra şi pînă în Ucraina, aceste mobilizări etnice fac regula jocului.  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.