Drumul prin ţara poveştilor
Orice călătorie prin Grecia se dovedeşte a fi mai mult decît un simplu drum, fizic. Totul în jur se leagă de istorie, de Legendele Olimpului, pe care le-am citit cînd eram copii şi, dacă e să folosesc o formulă banală – de rădăcinile noastre culturale. Probabil că, cu cît ştii mai multe despre istoria, mitologia şi cultura greacă, cu atît drumul pare mai complicat.
N-am mai bătut drumul Atenei de vreo 18 ani. Aproape că uitasem cît e de lung, cît e de mult de la Kavala la Salonic şi de la Salonic la Larisa, apoi pînă să ajungi la Lamia, de unde te mai aşteaptă alţi peste 200 de kilometri înainte de uriaşa aglomerare urbană Atena – Pireu, acolo unde e concentrată aproximativ jumătate din populaţia actuală a ţării.
Autostrada pe care grecii se angajaseră s-o termine pînă la Jocurile Olimpice nu e gata nici astăzi, la zece ani după Olimpiadă (aici se pare că ne asemănăm). Sînt încă multe porţiuni în lucru şi cînd ţi-e lumea mai dragă, autostrada se transformă în şosea simplă cu două benzi, şi trebuie să stai în urma încetelor rulote (unde e Jeremy Clarkson să le facă praf?), a automobilelor cu bărci la remorcă sau a camioanelor ce par a transporta păduri întregi.
Dar, dincolo de toate astea, te copleşeşte nebunia nenumăratelor puncte de plată. La început, eşti tentat să te bucuri că te costă doar vreo 2 euro, dar apoi constaţi că la numai vreo 20-30 de kilometri trebuie să mai dai alţi 2 euro şi ceva, iar după alte doar cîteva zeci de kilometri, încă 3 euro şi ceva sau chiar 4. La un moment dat, realizezi că eşti prins într-o adevărată capcană, iar la urmă, cînd faci socoteala, constaţi că în total ai dat peste 40 de euro. Te enervează şi să vezi că după ce abia ai scos o serie de mărunţi din buzunar, bariera se deschide, dar autostrada se termină şi apare o porţiune de şosea simplă. Cînd începe din nou autostrada, ţi se cer alţi bani, pentru altă distracţie, aşa că nici nu mai înţelegi exact ce plăteşti, dacă e vorba de porţiunea pe care tocmai ai parcurs-o sau de cea care urmează, dacă plăteşti autostrada actuală sau construcţia unor porţiuni viitoare.
Pe măsură ce înaintezi, devine însă tot mai clar că această colectare de bani pe autostradă e un adevărat fenomen social. Sînt probabil mii de angajaţi din toate zonele prin care trece această principală arteră de transport, care stau cocoţaţi în micile şi multele lor cabine de unde dau bună ziua fiecărui şofer, luîndu-i apoi banii, deschizîndu-i bariera şi urîndu-i drum bun. Aşa descoperi şi că în zilele noastre, mai toate grecoaicele sînt blonde şi îţi reaminteşti că, după ora prînzului, la ei nu se mai zice bună ziua, ci bună seara. Sistemul cu vinietă ar fi mult mai eficient, dar se pare că lucrurile simple nu pot funcţiona în ţările complicate. Şi ce-ar mai avea de lucru sutele şi miile de funcţionari care stau în cabinele pentru plată? Te întrebi ce ţi se întîmplă dacă la un moment dat ţi se termină banii cash. E bine să ai cu tine o puşculiţă cu mărunt. Iar ca să-ţi omori plictiseala în maşină, poţi face pariuri cît va costa următoarea oprire.
Tot schimbînd bani şi bineţuri cu cerberii actuali din cabine, treci pe lîngă Olimp, cu ale sale vîrfuri mitice înceţoşate, aproape fără să observi. Mult mai tîrziu vei trece şi pe lîngă panouri pe care scrie Thiva (Teba) sau Thermopylae, cu regretul că nu vei avea niciodată timp destul ca să-ţi permiţi să o iei pe şoselele lăturalnice, care sînt fără plată, evident, şi care trec prin localităţi. Oricum, unele dintre ele sînt aşa cum, probabil, vor fi şi şoselele noastre cînd vor deveni căi de transport paralele cu autostrăzile – adică neîntreţinute, cu asfalt destul de ondulat.
Dincolo de Atena şi de canalul Corint (pe care, în viteza autostrăzii, ai toate şansele să nu-l observi), parcă aerul se schimbă şi ameninţătoarele vîrfuri înnorate ale munţilor Taiget îţi vestesc intrarea în altă lume. Te apropii de Arcadia, locul prin care dacă treci, vei putea apoi exclama „Et in Arcadia ego“ (n-am ajuns însă chiar în Arcadia, fiindcă drumul nostru ducea în altă parte). Indicatoarele cu nume din istorie sau din mitologie devin parcă mai dese. Undeva în dreapta e Nemea, locul în care Hercule a învins leul; în stînga ajungi la Epidaurus, acolo unde e celebrul teatru antic care funcţionează şi astăzi; în faţă se află Sparta, cu prăpastia unde legenda spune că erau aruncaţi copii cu defecte; tot undeva în faţă, te poţi afunda în locurile unei istorii şi mai vechi – cetatea Micene, întemeiată de Perseu (conform legendei), cu vreo două mii de ani înainte de Hristos. Pare că, cu cît mergi mai departe, cu atît te scufunzi mai mult în trecut. Ai senzaţia că te apropii de capătul lumii în timp şi în spaţiu, dar nici buricul lumii (Omphalos-ul de la Delphi) nu-i prea departe. În orice caz, la capătul autostrăzii ştii că se termină continentul, chiar la Kalamata, locul de unde ne vin măslinele alea bune.
