„Biblioteca Română din Freiburg este o comoară“ – interviu cu Neagu DJUVARA

Acest interviu face parte din campania de promovare a proiectului „Comori ascunse la Biblioteca Română din Freiburg“. Proiectul îşi propune să evidenţieze aportul Bibliotecii Române din Freiburg la continuitatea spaţiului cultural românesc în Occident şi să atragă atenţia publicului asupra importanţei exilului, diasporei şi căilor europenizării societăţii româneşti actuale. Coordonatorul proiectului este dr. Mihaela Toader, expert în memoria exilului românesc, împreună cu George Ştefan Năzăreanu, responsabilul de grafică, şi Alexandru Dumitru Filimon, responsabilul de Comunicare şi PR. Beneficiarul acestui proiect este Institutul Român/Biblioteca Română din Freiburg, Germania (www.rumanische-bibliothek.de). Proiectul este realizat cu sprijinul Ministerul Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni – dprp.gov.ro.

Mihaela Toader: În mai multe scrisori, v-aţi manifestat preţuire pentru această bibliotecă („rezultatul strădaniilor de ani de zile ale unui grup de români de la Freiburg. Cu o perseverenţă vrednică de admirat, ei au realizat o operă care va rămîne“ – R. Apostol, „Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări din Freiburg“, în Buletinul Bibliotecii Române, vol. IX, serie nouă, 1975/1976, Freiburg, p. 664.). Ne puteţi povesti conţinutul acestor scrisori? Dumneavoastră sînteţi o mărturie vie, aţi fost acolo.

Neagu Djuvara: Nu numai că am fost acolo, dar m-am şi folosit de ea destul de mult cînd am scris, de pildă, Le pays roumain. Biblioteca îmi era foarte preţioasă. Biblioteca Română din Freiburg era, în fond, singura bibliotecă românească din Occident făcută de români, cu cărţi româneşti despre România. Acum cred că are în jur de 70.000 de volume. Totuşi, este ceva preţios. Virgil Mihăilescu mi-a fost foarte serviabil cînd eu am plecat în Africa. În cei 23 de ani cît am fost în Africa, cînd îmi isprăveam teza mea de doctorat, care nu avea legătură cu România, era o teză de filozofie a istoriei, el mi-a furnizat cărţi, a îndrăznit să-mi trimită cărţi, să-mi împumute cărţi şi eu le trimiteam îndărăt, aşa că sînt foarte recunoscător.

Alexandru Dumitru Filimon: Ce reprezintă Biblioteca Română de la Freiburg pentru cultura română?

N.D.: Este foarte greu de spus,  nu are răsunet, nu o cunoaşte foarte multă lume şi, de pildă, străinii care sînt în Occident în Franţa sau în Germania, mai cu seamă cei care s-ar interesa de România, nici nu se gîndesc să meargă la Freiburg să găsească ceva. Adică publicitatea, cunoaşterea acestei biblioteci este cvasinulă. Aici ce s-ar putea face? În momentul în care a murit fondatorul, Bidian nu era un om foarte zdravăn, acuma este şi suferind, şi ei nu s-au învrednicit să găsească un ajutor destul de substanţial de la statul german. Acum din ce trăieşte biblioteca?

M.T.: Din mici donaţii.

N.D.: Păi, asta este foarte precar.

M.T.: Foarte. Prin proiectul nostru, încercam să ajungem să ne concentrăm şi energiile către acest scop cultural necesar.

N.D.: Statul român poate să dea un sfanţ să nu moară această bibliotecă, pentru că unde să se ducă? Unde să meargă cele 70.000 de volume? Noi ne-am gîndit la acest lucru, că am fost întrebat acum 20 de ani ce facem cu cărţile astea... Nu ar avea nici un rost să fie date unor biblioteci germane, pentru că se pierd în grămadă. Nu? Tot e mai bine să fie grupate într-un singur loc. Şi să ştii că dacă vrei să afli lucruri despre România, cărţi româneşti, să te îndrepţi către Biblioteca de la Freiburg sau să ceri să-ţi trimită o carte, o fotocopie. Nu obişnuiţi să împrumutaţi cărţi în afara oraşului?

M.T.: De obicei, nu.

N.D.: Nu, pentru că există riscul să nu se mai întoarcă. Mi-aduc aminte de un lucru care m-a indignat: fratele lui Piti Pogoneanu, odată, a împrumutat de la această bibliotecă o carte importantă, nu a restituit-o  niciodată. A plecat în America, cartea o fi fost vîndută sau aruncată la coş. A împrumutat o carte şi nu a mai dat-o îndărăt.

A.D.F.: Ce loc ocupă această bibliotecă românească în memoria exilului românesc?

N.D.: Cine se ocupă de bibliotecă, cine o finanţează? Trebuie interesat statul român ca să existe o bibliotecă în Germania, să fie înscrisă la Ministerul de Externe cu atîtea mii pe an, acolo.

M.T.: Ar fi o soluţie. Acesta este un început prin proiectul pe care îl avem acum.

N.D.: Dragă, nu pot să spun că are un loc de frunte, întotdeauna centrul exilului românesc a fost  Parisul, dar la Paris nu era, nu ţin minte să fi avut noi o bibliotecă, am avut ocazional conferinţe, am fost eu însumi secretar general al Fundaţiei Române în Exil, dar nu aveam un pachet de cărţi româneşti. Nu ştiu ce s-a întîmplat la Paris cu puţinele cărţi pe care le aveam. Poate au fost dăruite tocmai la Biblioteca de la Freiburg.

M.T.: Cei de la Freiburg au strîns întreaga arhivă a exilului românesc postbelic...

N.D.: Era o doamnă acolo...

M.T.: Doamna Mocinscky.

N.D.: A murit?

M.T.: Nu a murit. Trăieşte. Are 94 de ani.  

N.D.: E mai tînără ca mine cu cinci ani.

M.T.: Pînă la urmă, trebuie finanţată această bibliotecă pentru a rămîne cineva acolo.

N.D.: Asta aveţi dvs. de luptat la Ministerul de Externe, ca să obţină ceva din România. Doamna directoare a Bibliotecii Naţionale Române, care este o femeie foarte vrednică, ea nu ar putea să facă ceva? Să considere că Biblioteca de la Freiburg este un fel de anexă a Bibliotecii Naţionale Române. De ce nu vorbiţi cu dînsa?

A.D.F.: Desigur, toate la timpul şi nevoia lor. Consider că este o problemă juridică de patrimoniu, dar nimic nu este nerezolvabil atît timp cît există voinţa politică sau administrativă.

N.D.: Este bine să fie un punct românesc acolo, în Germania, unde eventual şi străinii să se intereseze de România. Acum, să vă spun ceva, sînt foarte măgulit că aţi venit să-l vedeţi pe bătrînul Neagu Djuvara, de 98 de ani împliniţi acum cîteva zile, dar eu nu mai am nici o putere ca să fac ceva aici.

M.T.: Cuvîntul dvs. înseamnă foarte mult. Trebuie să scoatem în evidenţă valoarea bibliotecii. Cum aţi valorifica dvs. astăzi biblioteca din punct de vedere cultural?

N.D.: Franţa şi Germania nu au alt nucleu, o masă de cărţi româneşti, decît această Bibliotecă de la Freiburg. Deci ar trebui să convingem Guvernul român să acorde o sumă regulată.

A.D.F.: Dvs. aţi călătorit la Freiburg. Ne puteţi descrie care era atmosfera creată în jurul bibliotecii?

N.D.: Nu vorbim de atmosferă, ce atmosferă putea să fie, că erau două sau trei persoane care stăteau în casa aceea? De fapt, e bine că nu s-au tărăgănat, că nu s-au certat, nici Mihăilescu, nici Bidian, nici doamna Mocinscky, care erau acolo – permanenţii, ca să zic aşa –, au fost foarte harnici şi preţioşi, în sensul că cei care veneau şi cereau ceva, găseau sprijin la dînşii. E costisitor să ai pe cineva în permenenţă acolo. Eu mă simt neputincios în chestiunea asta. Dvs., tinerii, sînteţi mai puternici în domeniul ăsta.

A.D.F.: Credeţi că istoricii vor considera peste ani efortul acestor exilaţi la Freiburg ca fiind zadarnic?

N.D.: Biblioteca reprezintă totuşi un model unic, nu mai avem în altă ţară o bibliotecă românească. La Paris, în Germania, în Spania nu văd să existe altceva decît această bibliotecă de zeci de mii de volume, şi care să-i intereseze pe români şi pe cei care se interesează de România. Putem să facem o emisiune de televiziune că să amintim. Biblioteca este un unicat, mai ales că se află într-o mare ţară occidentală, e ceva preţios, pentru care statul ar trebui să facă regulat un minim efort.

M.T.: La început, în 1949-1950, partea aceea era sub ocupaţie franceză, să ştiţi că biblioteca are şi un atestat, o recunoaştere din partea Comisariatului francez.

N.D.: Comisarul francez era român la origine. Era Greceanu.

M.T.: Nu am ştiut. Acum am aflat.

N.D.: Era din marea familie a boierilor Greceni. I se spunea „colonelul Greceanu“, „Le colonel Greciano“. Era un român, şi un român de viţă veche, o familie boierească de patrioţi, care a făcut tot ce a putut ca să existe şi să fie finanţată această bibliotecă. Altfel, poate un franţuz-franţuz se fouterait...

M.T.: M-a impresionat actul de la Comisariatul francez. Era scris pe o hîrtie de lux la vremea aceea, în anii ’50. Am avut o emoţie teribilă cînd m-am uitat pe acea hîrtie.

N.D.: Ne-am învrednicit să găsim un pergament care să rămînă.

A.D.F.: Ce loc ar trebui să ocupe Biblioteca de la Freiburg în cartea de istorie?

N.D.: Dragă, sînt totuşi atîtea întîmplări... Asta intră în cadrul înfăptuirilor emigraţiei române în favoarea ţării, nu? Este una dintre nereuşitele noastre. La Paris, s-au făcut an de an conferinţe. Dar ceva stabil cum este asta, care să lase o bibliotecă, este, în fond, un unicat. Ar fi păcat să rămînă închisă sau necunoscută, numeroase volume româneşti se regăsesc într-o mare ţară occidentală, biblioteca este o comoară. Nu există nici la Paris, nici la Roma – pe de altă parte, Freiburg este un orăşel de provincie. Nu toate drumurile merg acolo.

M.T.: Totuşi, Erasmus a fost pe acolo.

N.D.: Nu mai scoateţi morţii aşa, după 500 de ani. (rîde)

M.T.: Nu departe există castelul Sigmaringen.

N.D.: Asta ce ne aduce?

M.T.: Mai multe drumuri către Freiburg. Este bine localizat acest oraş.

N.D.: Dovadă este faptul că a fost o universitate cu personalităţi, Heidegger a fost profesor acolo. Orăşelul ăsta, din punct de vedere cultural, este foarte cunoscut.

A.D.F.: Poate fi Biblioteca de la Freiburg un model pentru tinerii de astăzi care îşi caută identitatea peste hotare, dar nu au încă lentilele formate să privească în exilul românesc?

N.D.: Să nu uităm că marele merit a fost al lui Mihăilescu, care era bibliotecar de meserie la Bucureşti. Mai întîi, are meritul că a iniţiat aşa ceva, prin urmare, ar trebui să subliniem efortul acestui om de a crea o bibliotecă română într-un orăşel german cînd nu au fost ambiţii să existe o mare bibliotecă la Roma sau Paris. Nu e în calea oricui, asta e ideea, pe căile mari, tinerii, de regulă, nu au timp să privească; şi apoi, să-i rogi să privească înapoi, rişti să-i pierzi în măreţie...  

interviu realizat de Mihaela TOADER şi Alexandru Dumitru FILIMON

Foto: adevarul.ro